Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— De ce?

— Da, de ce, mam întrebat și eu. Stătuse acolo trei zile. În tipul respectiv de rachetă ai la dispoziție doar un fotoliu, un ecran, comenzile, pârghiile și un chepeng în spate. Am rămas acolo o vreme. Miam dat seama că nui voi putea găsi niciodată. Pentru o secundă mam gândit că poate plecase tocmai, când aselenizam eu, căși folosise propulsorul cu gaz pentru a reveni pe Prometeu, iar acum era la bord, în vreme ce eu rătăceam pe pietroaiele alea nesigure… Am sărit jos din rachetă cu atâta energie, încât am zburat în sus. Nici un sens al direcției, nimic. Știi cum este când vezi o scânteie în beznă totală? Ochii o iau razna șiși închipuie raze, fel de fel de imagini. Bun, ceva similar se poate petrece cu simțul echilibrului. La gravitația zero nui nici o problemă, te poți acomoda. Dar când gravitația e foarte slabă, ca pe asteroidul ăla, urechea internă reacționează straniu, dacă nu înșelător. Ți se pare că te duci drept în sus ca săgeata, apoi te prăbușești, și tot așa, întruna. După aceea senzația de rotire și mișcare, a brațelor, picioarelor, trunchiului de parcă părțile corpului șiau schimbat locurile și capul nu mai ție acolo undei locul…

Așa am zburat, până mam lovit de un zid, am ricoșat din el, mam agățat de ceva, mam rostogolit, însă am reușit să mă prind de excrescența unei stânci… Cineva zăcea acolo. Thomas.

Ea tăcu. În întuneric, Pacificul mugea.

— Nu, nu era ceea ce crezi. Trăia. Sa sculat imediat. Am conectat radioul. La distanța aceea mică puteam comunica perfect.

„Tu ești?” lam auzit.

„Da, eu sunt,” am răspuns. O scenă dintro farsă ridicolă, atât era de artificială. Totuși așa sa petrecut. Neam ridicat în picioare.

„Cum te simți?” am întrebat.

„Bine. Și tu?”

Asta ma surprins puțin, dar am zis:

„Bine, mulțumesc. Și cei de acasă sunt bine sănătoși.”

O tâmpenie, însă mam gândit că el vorbea așa ca să arate că se ținea tare, pricepi?

— Da.

— Când sa apropiat de mine, lam văzut ca o pată de întuneric mai dens în lumina lampei mele de umăr. Miam trecut mâinile peste costumul lui — era întreg.

„Ai destul oxigen?” lam întrebat. Ăsta era lucrul cel mai important.

„Cui îi pasă?” mia replicat.

Mam întrebat ce să fac în continuare. Săi pornesc racheta? Ar fi fost prea riscant. Ca să spun adevărul, nam fost nici măcar foarte încântat. Miera teamă — sau, mai degrabă, eram nesigur — e greu de explicat. Situația era ireală, simțeam ceva straniu în ea, nu știam exact ce anume, nu eram nici măcar pe dea întregul conștient de ce simțeam. Doar că nu mă încânta această descoperire miraculoasă. Am încercat să mă gândesc cum putea fi salvată racheta. Dar, miam zis, nu ăsta era lucrul cel mai urgent. Mai întâi trebuia să văd în ce stare se afla. Stăteam acolo, întro noapte fără stele.

„Ce ai făcut tot timpul ăsta?” am întrebat. Era important. Dacă încercase să facă ceva, orice, chiar să ia câteva mostre minerale, ar fi fost un semn bun.

„Diferite chestii”, a răspuns. „Dar tu ceai făcut, Tom?”

„Care Tom?” am întrebat și am înghețat, deoarece Arder era mort de un an, și el știa asta foarte bine.

„Dar tu ești Tom. Nu ești? Îți recunosc glasul.”

Nam spus nimic; cu mâna înmănușată mia atins costumul, apoi a zis:

„Ciudat loc, nu? Nimic de văzut, și nimic acolo. Îmi imaginasem altfel. Tu ce zici?”

Mam gândit căși imagina cine știe ce în legătură cu Arder… așa ceva se mai întâmplase nu numai cu unul dintre noi.

„Da”, am încuviințat, „nui prea interesant peaici. Hai să plecăm, ce zici, Thomas?”

„Să plecăm?” Era surprins. „Ce tot spui, Tom?”

Deja nui mai băgam în seamă apelativul „Tom”.

„Vrei să stai aici?” lam întrebat.

„Și tu nu vrei?'

Mam gândit căși bătea joc de mine, dar gata, destul cu bancurile astea idioate.

„Nu”, am spus. „Trebuie să nentoarcem. Unde tie pistolul?”

„Lam pierdut când am murit.”

„Ce?”

„Dar nu mia păsat”, a continuat. „Un mort nare nevoie de pistol.”

„Da, da”, am încuviințat. „Haide, te leg de mână și plecăm.”

„Ai înnebunit, Tom? Unde să plecăm?”

„Înapoi pe Prometeu.”

„Dar nui aici…”

„E mai departe. Lasămă să te leg.”

„Stai.”

Mă împinse întro parte.

„Vorbești ciudat. Nu ești Tom!”

„Exact. Sunt Hal.”

„Și tu ai murit? Când?”

Am înțeles ce se întâmpla și am hotărât săi fac jocul.

„Oh, acum câteva zile. Acum lasămă să te leg…

Na vrut. Am început să ne hărțuim, mai întâi în glumă, dar apoi lucrurile au devenit mai serioase; am încercat săl apuc, dar nu puteam, în costum. Ce să fac? Nul puteam lăsa, nici măcar pentru un moment — a doua oară nul mai găseam. Miracolele nu se întâmplă de două ori. Iar el voia să rămână acolo, ca mort ce se considera. Apoi, când credeam că lam convins, când părea gata să fie de acord — și iam întins pistolul meu de propulsie săl țină — șia apropiat fața de mine, așa încât aproape căl puteam zări prin cele două vizoare, și a strigat: „Ticălosule! Mai păcălit! Ești viu!” — și ma împușcat.

De mai mult timp simțeam chipul lui Eri apăsat de umărul meu. La aceste ultime cuvinte, tresări, de parcă o străbătuse un curent, și acoperi cu palma cicatricea… O vreme am rămas tăcuți.

— Era un costum foarte bun, am spus. Nu sa străpuns. Sa îndoit în mine, mia rupt o coastă, mia dizlocat niște mușchi, dar nu sa străpuns. Nici măcar nu miam pierdut conștiința, dar pentru o vreme nam putut mișca brațul drept, iar o senzație de căldură mia spus că sângeram. Totuși pentru o clipă cred că am fost amețit, deoarece când mam sculat, Thomas dispăruse. Lam căutat, bâjbâind în patru labe, dar nam găsit decât pistolul. Probabil căl aruncase imediat după ce trăsese. Cu ajutorul lui mam întors la navă. Mau zărit în momentul când am ieșit din norul de praf. Olaf a apropiat nava și mam tras înăuntru. Leam zis că nam reușit săl găsesc. Că găsisem doar racheta, goală, și că pistolul îmi scăpase din mână și se descărcase când mă împiedicasem. Costumul era din strat dublu. O bucată din căptușeala metalică se desprinsese. O am aici, sub coastă.

Din nou, tăcere și tunetul unui talaz, în crescendo, parcă adunânduși puterile pentru un salt peste întreaga plajă, neimpresionat de eșecul nenumăraților săi predecesori. Spărgânduse, se răspândi, se risipi, deveni un puls moale, tot mai aproape și tot mai stins, apoi dispăru complet.

— Și ați plecat…?

— Nu. Am așteptat. După încă două zile, norul sa depus, și eu am coborât pentru a doua oară. Singur. Înțelegi de ce, pe lângă celelalte motive?

— Înțeleg.

— Lam găsit repede; costumul îi sclipea în penumbră. Zăcea la baza unui țanc. Nui puteam vedea chipul, vizorul era brumat pe dinăuntru, și când lam ridicat mam gândit, pentru o clipă, că țineam un costum gol — practic nu cântărea nimic. Dar era acolo. Lam lăsat și mam întors cu racheta lui. Mai târziu, am examinato cu atenție și am priceput ce se întâmplase. I se oprise ceasul, un ceas obișnuit — pierduse noțiunea timpului. Ceasul măsura orele și zilele. Lam reglat și lam pus la loc, astfel încât nimeni să nu bănuiască ceva.

Am strânso în brațe. Răsuflarea mea ia zbârlit părul. Mia atins cicatricea, și deodată mângâierea a devenit o întrebare.

— Forma ei…?

— Ciudată, nu? Am fost cusut de două ori, prima dată au cedat copcile… Thurber ma cusut. Doctorul nostru, Venturi, murise deja.