Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Complexul universitar se afla în afara orașului. Ulderul meu a aterizat întrun parc gigantic, pe o platformă din beton. Apropierea orașului se ghicea doar printrun argintiu palid strălucind pe cer, deasupra peretelui întunecat de copaci. O alee lungă ducea până la clădirea principală, care era întunecată, parcă părăsită.

Imediat cum am deschis ușa imensă, interiorul a fost scăldat în lumină. Mă găseam întrun hol boltit, cu gresie bleu. O rețea de treceri antifonate mau dus întrun coridor, simplu și auster — am deschis o ușă, apoi alta, dar toate odăile erau pustii, de parcă oamenii plecaseră de multă vreme. Am urcat, în susul unui șir de trepte obișnuite. Pe undeva trebuie să fî existat un lift, însă parcă naveam chef săl caut. În plus, niște scări care nu erau rulante reprezentau o noutate. Sus, întinzânduse în ambele direcții, se afla un alt coridor cu încăperi goale; pe ușa uneia am văzut un petec de hârtie pe care scria „Aici, Bregg”. Am ciocănit, și am auzit vocea lui Thurber.

Am intrat. Stătea în lumina unei lămpi ce atârna foarte jos. Înapoia lui era întunericul unei ferestre de mărimea peretelui. Biroul la care lucra era ticsit cu hârtii și cărți — cărți adevărate — iar pe alt biroun mai mic, din apropiere, se aflau grămezi întregi din cristalele acelea „boabe de grâu”, plus diverse aparate. În fața lui avea un teanc de hârtii și cu un toc — muiat în cerneală — făcea însemnări pe margini.

— Stai jos, mia zis fără să ridice ochii. Termin imediat.

Miam ales un scaun scund lângă birou, dar lam deplasat în lateral, deoarece lumina îi încețoșa chipul, și doream săl pot vedea cât mai bine.

Lucra în stilul său caracteristic, încet, încruntânduse sub strălucirea lămpii. Odaia era una dintre cele mai simple pe care le văzusem până acum, cu pereți terni, o ușă veche, fără ornamente, și fără auriul acela obositor. De ambele părți ale ușii se găsea câte un ecran pătrat, lipsit de imagine, iar peretele de lângă fereastră era plin de dulapuri metalice; de unul dintre ele se rezemau suluri de mape sau desene — asta era totul. Lam examinat pe Thurber. Chel, solid, mătăhălos; scria, din în când își ștergea ochii cu muchia palmei. Îi lăcrimau întruna. Gimma (căruia îi plăcea să dezvăluie secretele altora, în special acelea pe care te străduiești cât mai mult să le ții ascunse) îmi spusese odată că lui Thurber îi era teamă să nu orbească. Ceea ce explica de ce întotdeauna era primul care intra când schimbam accelerația, și de ce — mai târziu — îi lăsa pe alții să facă pentru el lucruri care altădată ar fî insistat să le facă personal.

Strânse hârtiile cu ambele mâini, le bătu de birou pentru a le aranja muchiile, apoi le așeză întro servietă, o închise și numai după aceea, coborânduși palmele mari cu degetele acelea groase ce păreau că au dificultăți în a se îndoi, spuse:

— Bun venit, Hal. Cum merge?

— Nu mă plâng. Ești… singur?

— Te referi la Gimma? Nui aici; a plecat ieri. În Europa.

— Lucrezi…?

— Da.

Urmă o pauză. Nu știam cum urma să reacționeze la spusele mele — voiam mai întâi să aflu ce credea despre lumea aceasta unde ajunsesem. Era adevărat, cunoscândul, nu mă așteptam la un potop de vorbe. Își păstra majoritatea opiniilor pentru el.

— Ești de mult aici?

— Bregg, rosti fără să clintească, mă îndoiesc că te interesează așa ceva. Tragi de timp.

— Posibil, am răspuns. Să zic ce vreau de fapt?

Începeam să simt iarăși stânjeneala aceea, ceva între iritare și timiditate, care mă încerca întotdeauna în prezența lui. Bănuiesc că și ceilalți simțeau la fel. Nu puteai ști niciodată când glumea și când era serios; chipul lui, cu toată atenția ce țio acorda, era greu de descifrat.

— Nu, zise. Poate mai târziu. De unde ai venit?

— Houl.

— Direct?

— Da… de centrebi?

— E bine, mormăi el, de parcă numi auzise întrebarea.

Mă privi vreo cinci secunde fără să clipească, de parcă dorea să se asigure de prezența mea. Expresia lui era indescifrabilă — dar știam, acum, că se întâmplase ceva. Dar avea sămi spună? Era imprevizibil. În timp ce mă întrebam cum ar trebui să încep, mă cerceta atent, ca și cum înainte îi părusem suspect.

— Ce face Vabach? lam întrebat, când tăcerea aceea cercetătoare deveni prea îndelungată.

— A plecat cu Gimma.

Nu la asta mă referisem, și el o știa, dar, de fapt, nu venisem săl întreb despre Vabach. Din nou, o tăcere. Începusem sămi regret hotărârea.

— Am auzit că teai însurat, rosti brusc, aproape nepăsător.

— Da, am răspuns, poate prea sec.

— Ția făcut bine?

Mam străduit să găsesc alt subiect de discuție. În afară de Olaf, numi venea nimic în minte, însă nu voiam să întreb despre el deocamdată. Miera teamă de zâmbetul lui Thurber — felul în care obișnuia săl demoleze pe Gimma cu ajutorul lui, și nu numai pe Gimma — dar se mulțumi să ridice puțin din sprâncene și întrebă:

— Ce planuri ai?

— Niciunul, am spus, și era adevărul.

— Și ai vrea să faci ceva?

— Da. Dar nu orice.

— Până acum nai făcut nimic?

Deacum mă înroșisem. Eram furios.

— Nimic. Thurber… nam venit aici să vorbesc despre mine.

— Știu, încuviință încet. E vorba de Staave, nu?

— Da.

— Există aici un anume coeficient de risc, zise împingânduse ușor în marginea biroului. Ascultător, scaunul se răsuci către mine. Oswamm se temea de tot ce poate fi mai rău, mai ales după ce Stoave șia azvârlit hiphagogul… Și tu ai făcut la fel, nu?

— Oswamm? am repetat. Care Oswamm? Stai… cel de la Adaptare?

— Da. Cel mai mult se temea de evoluția lui Staave. Iam arătat unde greșea.

— Cum adică?

— Cu toate că Gimma garanta pentru voi amândoi…, încheie el, de parcă nu mă auzise.

— Ce? am exclamat ridicândumă din scaun. Gimma?

— Bineînțeles, nu știa nimic, urmă Thurber, și mia și spuso.

— Atunci de ce dracu a garantat pentru noi? am răbufnit, derutat.

— Așa simțea că trebuia să facă, explică laconic Thurber. Că șeful unei expediții ar trebui săși cunoască oamenii…

— Prostii.

— Eu repet ce ia spus lui Oswamm.

— Da? Și de ce anume se temea Oswamm? Co să ne revoltăm?

— Și nai simțit niciodată pornirea? mă întrebă încetișor.

Am căzut pe gânduri.

— Nu, am răspuns în cele din urmă. Niciodată în mod serios.

— Tiai lăsa copiii să fie betrizati?

— Dar tu?

Zâmbi pentru prima dată, zvâcninduși buzele palide. Nu răspunse.

— Thurber… ții minte noapteaia, după ultimul zbor peste Beta… când țiam spus…

Încuviință indiferent. Brusc calmul mia dispărut.

— Nu țiam spus totul atunci, să știi. Am fost toți împreună acolo dar nu pe picior de egalitate. Eu luam ordinele de la voi doi — de la tine și de la Gimma — așa am vrut eu. Cu toții eram de acord. Venturi, Thomas, Ennesson și Arder, care na căpătat un rezervor suplimentar pentru că Gimma îl păstra pentru o ocazie mai bună. Perfect. Dar ceți dă acum dreptul de ami vorbi de parcă ai fi de când lumea în scaunul ăsta? Tu ai fost cel care lai trimis pe Arder pe Kereneia în numele științei, Thurber, și eu lam scos deacolo în numele fundului lui nenorocit, și neam întors, șiacum se dovedește că fundul e chestia care contează, nu cealaltă. Deci poate că ar trebui să te întreb cum te simți și să garantez pentru tine, nu invers? Ce crezi? Știu ce crezi. Teai întors cu un maldăr de date și te poți îngropa în ele până la sfârșitul zilelor tale, știind că niciunul din oamenii ăștia politicoși no să tentrebe: „Cât a costat analiza asta spectrală? Un om, doi oameni? Nați zice, domnule profesor Thurber, că prețul a fost puțin cam mare?” Nimeni nuți va spune așa ceva, pentru că ei nau conturi cu noi. Dar Venturi are. Și Arder, și Ennesson. Și Thomas. Ceo să folosești drept plată, Thurber? O săi explici totul despre mine lui Oswamm? — Și Gimma — o să garanteze pentru Olaf și mine? Prima dată când team văzut, făceai aceleași lucruri pe care le faci și azi. Asta era în Apprenous. Stăteai în mijlocul hârtiilor tale și priveai, ca acum: făcând o pauză de la alte probleme mai importante, în numele științei…