Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Nam luat nimic cu mine, nici măcar o haină. Nui nevoie, miau spus. Miau permis sămi păstrez puloverul negru: nu bate la ochi. Însă pentru cămașă a fost nevoie să mă lupt. Am spus că voi învăța treptat să mă descurc fără lucruri. Chiar la rampă, sub pântecele navei, unde neam oprit, înghesuiți de mulțime, Abs mia întins mâna cu un zâmbet înțelegător:

— Iao încet…

Și asta îmi amintesc. Nu iam strivit degetele. Eram destul de calm. El voia să mai adauge ceva. Lam scutit de oboseală, întorcândumă cu spatele, de parcă nu observasem nimic, am urcat treptele și am intrat. Stewardesa ma condus printre șirurile de fotolii, până în față. Nu dorisem un compartiment particular. Mam întrebat dacă îi spuseseră asta. Fotoliul meu sa depliat silențios. Fata ia reglat spătarul, mia surâs și a plecat. Mam așezat. Pernele mau înghițit, moi, așa cum erau peste tot. Spătarul era atât de înalt, încât deabia îi puteam zări pe ceilalți pasageri. Izbutisem deja să mă obișnuiesc cu straiele multicolore ale femeilor, dar pe bărbați continuam săi suspectez, irațional, de afectare, și continuam să sper în taină că voi da peste cineva îmbrăcat normal — un reflex jalnic. Pasagerii sau așezat repede; nimeni nu avea bagaje. Nici măcar o geantă, sau un pachețel. Chiar și femeile. Acestea păreau a fi mai multe. În fața mea: două mulatre în blănuri galbenverdepapagal, zbârlite aidoma penelor — se părea că stilul acesta păsăresc era la modă. Ceva mai departe, un cuplu cu un copil. După stridența luminilor de seleniu ale platformelor și tunelurilor, după insuportabila incandescență acută a străzilor, lumina din plafonul concav părea o licărire. Nu știam ce să fac cu mâinile, așa că mi leam pus pe genunchi. Toți își ocupaseră locurile. Opt șiruri de fotolii cenușii, un curent de aer cu aromă de brad, o pauză în conversații. Mă așteptam la anunțarea decolării, la niște semnale, la solicitarea dea ne pune centurile de siguranță, dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Pe plafonul mat începură să se deplaseze umbre vagi, din față spre spate, ca niște păsări din hârtie. Ce dracui cu păsările astea? mam întrebat nedumerit. Înseamnă ceva? Amorțisem de atâta încordare de a nu face ceva greșit. Și deacum era a patra zi. Din primul moment. Invariabil, eram depășit de orice sar fi petrecut, și efortul permanent de a înțelege cea mai simplă situație sau conversație transforma tensiunea respectivă întro senzație oribil de asemănătoare cu disperarea. Eram sigur că ceilalți simțeau la fel, dar nu discutam despre asta, nici chiar când rămâneam singuri. Glumeam doar asupra mușchilor noștri, asupra acelei forțe excesive care rămăsese în noi și, întradevăr trebuia să fim permanent atenți — la început, când voiam să mă ridic, pur și simplu țâșneam către tavan, iar orice obiect pe care îl apucam în mână îmi părea făcut din hârtie, gol. Am învățat totuși destul de repede sămi controlez trupul. Dând mâna cu diverși oameni, nu le mai zdrobeam degetele. Asta a fost ușor. Din păcate însă, și cel mai puțin important.

Brusc, vecinul din stânga — corpolent, bronzat, cu ochii prea intens strălucitori (datorită lentilelor de contact?) — dispăru; fotoliul său se extinse, părțile laterale ridicânduse și uninduse ca să formeze un cocon de formă ovoidală. Câțiva alți pasageri dispărură în asemenea separeuri. Sarcofaguri dilatate. Ce făceau oare acolo înăutru? Asemenea lucruri am tot întâlnit, dar atâta vreme cât nu mă afectau în mod direct nu le luam în seamă. Curios, îi tratam cu indiferență pe cei care căscau gura la noi aflând ce eram. Uluirea lor nu mă preocupa cine știe ce, deși pricepusem imediat că nu era vorba de nici o fărâmă de admirație. Cei care îmi stârneau antipatia erau cei ce aveau grijă de noi — echipele de la Adaptare. Principalul vizat era Dr. Abs, deoarece mă trata ca orice medic pus în fața unui pacient anormal, prefăcânduse, în mod strălucit, de altfel, că avea dea face cu un caz destul de obișnuit. Când asta devenea imposibil, trecea la glume. Mă săturasem de stilul lui direct și de jovialitatea lui. Dacă ar fi fost întrebat (sau așa, cel puțin, credeam eu), orice individ de pe stradă ar fi răspuns că Olaf sau eu eram asemănători lui — nu noi eram neobișnuiți, ci trecutul nostru, el era neobișnuit. Pe de altă parte, Dr. Abs în schimb și toți cei de la Adaptare știau bine că eram în mod hotărât diferiți. Această diferență nu era un semn de distincție, ci doar o barieră în calea comunicării, a celui mai banal schimb de cuvinte, ce mai! a deschiderii unei uși, căreia iau dispărut clanțele — cu cât timp în urmă? — nu mai țineam minte, cincizeci sau șaizeci de ani.

Decolarea fu neașteptată. Nu se petrecu nici un fel de modificare a greutății, nici un sunet nu pătrunse în interiorul sigilat ermetic, umbrele traversau plafonul cu aceeași regularitate — sar putea să fi fost obișnuința înrădăcinată dea lungul atâtor ani, un vechi instinct, care mă anunță că la un anumit moment ne găseam în spațiu, deoarece era o certitudine, nu o presupunere.

Mă preocupa însă cu totul altceva. Zăceam pe jumătate lăsat pe spate, cu picioarele întinse, nemișcat. Ei cedaseră prea ușor înaintea hotărârii mele. Nici măcar Oswamm nu se opusese cine știe ce. Contraargumentele aduse de el și de Abs erau neconvingătoare — eu însumi aș fi putut găsi ceva mai bun. Insistaseră asupra unui singur aspect: fiecare dintre noi să zboare separat. Nici măcar numi purtaseră pică pentru că izbutisem săl stârneasc pe Olaf (deoarece, dacă naș fi fost eu, cu siguranță el ar fi acceptat să rămână mai mult timp acolo). Asta fusese ciudat. Mă așteptasem la complicații, ceva care urma sămi strice planul în ultimele minute, dar nu se întâmplase nimic, și iată că zburam. Această ultimă călătorie avea să dureze cincisprezece minute.

Era limpede, ceea ce hotărâsem, precum și modul de realizare, faptul că aveam să le solicit devansarea plecării nu îi surprinsese. Probabil că aveau catalogată reacția de acest tip, era un model comportamental caracteristic unui viteaz ca mine; căpătase un anumit număr în tabelele lor psihotehnice. Îmi permiseseră să zbor — de ce? Deoarece experiența le spusese că nu aveam să fiu capabil să mă descurc pe cont propriu? Totuși cum putea fi vorba de așa ceva, când această întreagă escapadă „de independență” implica zborul de la un terminal la altul, unde mă aștepta cineva din sucursala pământeană Adapt, iar eu nu trebuia să fac altceva decât săl caut întrun loc prestabilit?

Se întâmplă ceva. Am auzit glasuri ridicate. Mam aplecat peste brațul fotoliului meu. La câteva rânduri în față, o femeie împinse stewardesa, care, cu o mișcare lentă, de automat, cauzată parcă de împingere — deși aceasta nu fusese întratât de violentă — se împletici mergând cu spatele pe culoarul de trecere, iar femeia repetă:

— Nu permit! No las să matingă.

Nu zăream chipul femeii. Tovarășul ei o apucă de braț, spunândui ceva pentru a o calma. Care era înțelesul acestei scene? Ceilalți pasageri no băgau în seamă. Pentru a suta oară eram cuprins de un sentiment de teribilă înstrăinare. Am ridicat ochii spre stewardesa care se oprise lângă mine șimi zâmbea ca mai înainte. Nu era doar un zâmbet exterior de politețe oficială, un zâmbet care să mascheze un incident neplăcut. Femeia nu se prefăcea a fi calmă, era calmă cu adevărat.

— Ceva de băut? Prum, extram, morr, cidru?