Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Un coridor curbat, cu podeaua înclinată, așa cum există în unele teatre; din pereți răsăreau ghiocuri stilizate, iar deasupra lor alergau întruna cuvintele INFOR INFOR INFOR.

Prima dată când văzusem un infor fusese pe Lună, și crezusem că era o floare artificială.

Miam apropiat fața de potirul acvamarin.

— Cum ies deaici? am întrebat, cam prostește.

— Unde mergeți? răspunse imediat un alto plăcut.

— În oraș.

— Ce cartier?

— Nu contează.

— Ce nivel?

— Nu contează, vreau doar să ies din stație!

— Meridional, rasturi: o sută șase, o sută șaptesprezece, zero opt, zero doi. Tritub, nivel AF, AG, AC, circuit M, niveluri doisprezece, șaisprezece, nivelul nadir duce în orice direcție sud. Nivel central — glidere, roșu local, alb expres, A, B și V. Nivel ulder, direct, toate opririle de la trei ascendent…, recită un glas feminin melodios.

Îmi venea să smulg din perete microfonul înclinat cu atâta solicitudine către mine. Mam îndepărtat. Idiotule! Idiotule! îmi răsuna în minte la fiecare pas. EX EX EX EX — repeta un indicator care se ridica, mărginit de o pâclă gălbuie. Exit? O ieșire?

Uriașul indicator era EXOTAL. Pe neașteptate, un curent de aer cald îmi flutură pantalonii. Mam pomenit sub cerul liber. Însă întunericul nopții se retrăsese la mare distanță, împins îndărăt de nenumăratele lumini. Un restaurant imens. Mese ale căror tăblii sclipeau în culori diferite; deasupra lor, chipuri, luminate de jos și de aceea cumva stranii, pline de umbre intense. Fotolii joase, în pahare un lichid negru cu spumă verzuie, felinare ce răspândeau scântei mititele ba nu, licurici, roiuri de insecte incandescente. Haosul luminos estompa stelele. Ridicând capul am zărit doar un hău întunecat. Totuși, în mod ciudat, în acel moment prezența lui oarbă mia insuflat curaj. Am rămas locului, privind. Ceva ma atins; am simțit un iz de parfum, pătrunzător și în același timp discret; trecuseră doi tineri; fata se întoarse către bărbat; brațele și sânii ei se pierdeau întrun nor pufos, ea veni în brațele lui și începură să danseze. Deci, uite că se mai dansează, miam spus. Astai bine. Perechea schiță câțiva pași, și un disc de culoare deschisă, făcut parcă din mercur, îi ridică împreună cu alte cupluri, umbrele lor roșuîntunecate mișcânduse sub placa uriașă ce se rotea întruna parcă pe platanul unui picup. Nu era susținută de nimic, nu avea nici măcar o axă, dar, plutind în văzduh, se rotea după muzică. Am pășit printre mese. Plasticul moale de sub tălpi dispăru, lăsând loc unei roci poroase. Am trecut printro cortină de lumină și mam trezit în interiorul unei grote stincoase. Semăna cu zece, cu cincizeci de naosuri gotice alcătuite din stalactite; filoane de minerale sidefii înconjurau gurile peșterii; în ele stăteau oameni, bălăngănind din picioare; între genunchii lor pălpâiau flăcărui, iar la fund se întindea suprafața netedă și netulburată a unui lac subteran, care reflecta bolțile din stâncă. Și acolo, parcă pe niște plute mici și fragile, erau întinși oameni, toți privind în aceeași direcție. Am coborât până la marginea apei și am zărit pe celălalt mal, pe nisip, dansatoare. Părea goală, dar albeața trupului nu era naturală. Cu pași mici, nesiguri, alergă spre apă; când corpul i se reflectă în unde, întinse brusc brațele și făcu o reverență — sfârșitul — dar nu aplaudă nimeni; dansatoarea rămase nemișcată câteva clipe, apoi, încet porni dea lungul țărmului, urmândui linia sinuoasă. Se afla poate la vreo treizeci de pași de mine, când i se întâmplă ceva. Cu o clipă înainte îi văzusem fața zâmbitoare, obosită, apoi, brusc, conturul ei începu să tremure și dispăru.

— O plută pentru dumneavoastră, domnule? se auzi o voce politicoasă înapoia mea. Mam întors; nu era nimeni, doar o masă aerodinamică, ce se mișca pe niște picioare comic arcuite; pahare cu lichid spumos, aranjate în șiruri pe tăvițe laterale, tremurau, un braț curtenitor oferindumi o băutură, un altul întinzânduse după o farfurie cu o gaură cât vârful unui deget, ceva asemănător unei palete de pictor, mică și concavă — era un robot. Înapoia unui vizor micuț din centru puteam vedea strălucirea inimii lui tranzistorizate.

Am evitat brațele acelea de insectă, întinse pentru a mă servi, încărcate cu delicatese pe care leam refuzat, și am părăsit în grabă peștera artificială, scrâșnind din dinți de parcă fusesem, cumva, insultat. Am traversat întreaga lățime a terasei, printre mese în formă de S, pe sub alei de felinare, inundate de o pulbere foarte fină de licurici dezintegrați, muribunzi, negri și aurii. Chiar la margine era un parapet din piatră veche, acoperită cu licheni gălbui, și acolo am simțit, în sfârșit, un vânt adevărat, proaspăt, răcoros. În apropiere se afla o masă goală. Mam așezat cu stângăcie, cu spatele către oameni, privind în noapte. Dedesubt se întindeau bezna, vastă, informă și necunoscută; doar departe, foarte departe, la marginea ei, sclipeau luminițe slabe, pâlpâitoare, ciudat de variabile, de parcă nar fi fost electrice, iar și mai departe, săbii de lumină se ridicau reci și subțiri în aer, blocuri sau coloane, nu știam. Leaș fi crezut razele unor proiectoare dacă nar fi fost străbătute de o rețea delicată — așa ar fi putut arăta un cilindru din sticlă, cu o bază pe pământ și cealaltă în nori, umplut cu lentile alternativ concave și convexe. Trebuie să fi fost incredibil de înalte; în jurul lor, câteva lumini scânteind, pulsând, astfel, încât acum erau înconjurate de o ceață când portocalie, când aproape albă. Asta era totul, așa arăta orașul; am încercat să găsesc străzi, să ghicesc unde puteau fi acestea, însă spațiul întunecat și aparent lipsit de viață de dedesubt se întindea în toate direcțiile, fără să fie luminat de un singur licăr.

— Col…? am auzit; probabil cuvântul fusese rostit de mai multe ori, dar numi dădusem imediat seama că mi se adresa mie.

Am schițat gestul de a mă întoarce, însă scaunul, mai iute decât mine, mia luato înainte. În fața mea se afla o fată, de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată în ceva albastru ce era lipit de ea ca un lichid congelat; brațele și pieptul îi erau ascunse întrun puf bleumarin ce devenea tot mai transparent în partea de jos. Pântecul ei frumos și neted era aidoma unei sculpturi suflate în metal. La urechi îi lucea ceva, atât de mare, încât i le acoperea complet. O gură mică, desenând un surâs nesigur, buzele rujate, nările de asemenea roșii pe dinăuntru — observasem că așa erau fardate cele mai multe femei. Apucă spătarul scaunului de lângă mine și rosti:

— Cum merge, col?

Se așeză.

Mam gândit că era beată.

— E plictisitor aici, continuă ea după un moment. Nu crezi. Nu plecăm undeva, col?

— Nu sunt un col…, am început. Ea își sprijini coatele pe masă șiși mișcă palma deasupra paharului pe jumătate plin, până când capătul lanțului de aur din jurul degetelor ei atinse lichidul. Se aplecă mult spre mine. Îi puteam simți răsuflarea. Dacă era amețită, nu era din cauza alcoolului.

— Cum adică? întrebă ea. Ba ești. Trebuie să fii. Toți sunt. Ce zici? O facem?

Naveam nici cea mai mică idee la ce se referea.

— Bine, am încuviințat.

Se ridică. Mam sculat și eu din scaunul îngrozitor de jos.

— Cum faci asta? mă întrebă.

— Ce anume?

Îmi privi picioarele.

— Credeam că stai pe vârfuri…

Am zâmbit, dar nam spus nimic. Se apropie de mine, mă luă de braț și fu din nou surprinsă.