Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

De ambele părți ale rampei noastre apărură cercuri verzi, rotitoare, ca niște unde de neon suspendate în aer, după care, unii oameni coborâră spre ramificația ce se apropia a unei alte rampe sau promenade; am observat că puteai păși prin liniile verzi ale acelor lumini fără probleme, de parcă ar fi fost imateriale.

Pentru o vreme mam lăsat purtat de banda albă, până ce miam dat seama că probabil mă găseam deja în afara stației și că panorama aceea fantastică de sticlă înclinată sub diferite unghiuri, care apărea permanent pe punctul de a decola, nu era altceva decât orașul pe carel părăsisem și care exista acum numai în memoria mea.

— Scuzațimă, am spus, atingând brațul bărbatului în blană. Unde ne aflăm?

Mă priviră amândoi. Când ridicară privirile, chipurile lor arătau surprinse. Nutream vaga speranță că vinovată era doar statura mea.

— Pe politub, răspunse bărbatul. Unde schimbați?

Nu înțelegeam.

— Suntem… mai suntem în stație?

— Bineînțeles mia răspuns cu o anumită reținere.

— Dar… unde este Cercul Interior?

— Lați scăpat deja. Trebuie să vă întoarceți.

— Ar fi mai bine cu rastul de la Merid, interveni femeia. Toți ochii veșmântului ei păreau că mă examinează bănuitori și uimiți.

— Rastul? am repetat disperat.

— Acolo.

Arătă către o înălțime neocupată, cu laturi dungate în negru și argintiu; părea o rachetă, ciudat vopsită, culcată pe o parte, vizibilă printrun cerc verde care se apropia. Leam mulțumit și am ieșit de pe bandă, probabil în locul greșit, deoarece inerția ma făcut să mă împiedic. Miam regăsit echilibrul, însă mam răsucit și nam mai știut în ce direcție să merg. Mam gândit ce să fac, dar de data aceasta locul transferului meu se îndepărtase considerabil de fuzelajul negruargintiu arătat de femeie, pe care nul mai vedeam. Majoritatea celor din jurul meu se îndreptau către o rampă ascendentă; iam urmat. Ajuns pe ea, am remarcat un indicator uriaș arzând în aer: DUKT CENTR. Restul literelor, de ambele părți, nu erau vizibile datorită mărimii lor. Silențios, am fost transportat spre o platformă lungă de cel puțin un kilometru, de unde tocmai pleca un vehicul fusiform, arătânduși, pe când se înălța, partea inferioară presărată de lumini. Sau poate că silueta aceea în formă de balenă era platforma și eu mă găsem pe „rast” — naveam nici măcar pe cine întreba, deoarece zona din jurul meu era pustie. Probabil că pornisem în direcție greșită. O parte a „platformei” mele conținea construcții plate, lipsite de fațade. Apropiindumă de ele, am zărit baze scunde, slab luminate, în care erau garate niște mașini negre. Am bănuit că sunt automobile. Însă când două, cele mai apropiate de mine, au ieșit și, înaine dea avea timp să mă retrag, au trecut pe lângă mine cu o viteză uriașă, am văzut, înainte dea dispărea în fundalul de rampe parabolice, că nu aveau roți, parbrize sau portiere. Aerodinamice, precum niște picături negre de lichid. Automobile sau nu — miam spus — oricum, acela părea un soi de parcaj. Pentru „rasturi”? Am decis că ar fi mai bine să aștept pe cineva pe care săl însoțesc: cel puțin aș mai afla câte ceva. Platforma mea se ridică ușor, precum aripa unui avion imposibil, dar rămase goală; erau numai mașinile negre, ieșind câte una sau mai multe odată din vizuinele lor metalice și accelerând, întotdeauna în aceeași direcție. Am coborât chiar până la marginea platformei, până când, iarăși, forța aceea invizibilă, elastică sa făcut simțită, asigurând completa securitate. Întradevăr, platforma atârna în văzduh, nesusținută. Ridicând capul, am văzut multe asemănătoare, planând nemișcate în spațiu, cu farurile mari stinse acum; pe altele, unde soseau aparate zburătoare, luminile mari ardeau. Însă rachetele, sau navele acelea, nu semănau cu cea care mă adusese de pe Lună.

Am rămas locului o vreme, până am observat, pe fundalul unor coridoare și mai îndepărtate — deși nu știam dacă erau reflexiile îndepărtate ale acestuia, sau reale — litere de foc deplasânduse neîntrerupt prin aer: SOAMO SOAMO SOAMO, o pauză, o străfulgerare albăstruie, apoi NEONAX NEONAX NEONAX. Ar fi putut să fie numele stațiilor, sau poate reclamele unor produse. Numi spuneau absolut nimic.

E timpul săl caut pe individul ăla, miam spus. Mam întors și, zărind o bandă deplasânduse în direcția opusă, am luato înapoi în jos. Acolo se dovedi a fi greșit nivelul, nu era nici măcar sala pe care o părăsisem: știam asta după absența coloanelor enorme. Acestea ar fi putut pleca însă în altă parte — deacum, orice mi se părea posibil.

Mam pomenit întro pădure de fântâni arteziene; ceva mai departe se zărea o încăpere albtrandafirie, plină cu femei. Mergând, am pus mâna, fără să mă gândesc, în jetul unei fântâni iluminate, poate pentru că era plăcut să întâlnesc ceva cât de cât familiar. Nam simțit nimic, fântâna nu avea apă. După o clipă mi sa părut că mirosea a flori. Am dus mâna la nas. Avea aromele a o mie de săpunuri parfumate. Instinctiv, miam frecat mâna de pantaloni. Acum ajunsesem înaintea acelei odăi pline cu femei, numai femei. Nu mi sa părut a fi o toaletă publică, dar naveam cum să știu. Nu am întrebat nimic și am pornit mai departe. Un tânăr, îmbrăcat în ceva similar mercurului care ar fi curs peste el solidificânduse apoi, bufant (sau poate spumos) pe brațe și strâns lipit în jurul șoldurilor, discuta cu o fată blondă, rezemată cu spatele de bazinul unei fântâni arteziene. Fata, purtând o rochie deschisă la culoare, destul de banală (ceea ce ma încurajat), ținea un buchet de flori roz pal; ascunzânduși fața printre ele, îi zâmbea băiatului din ochi. În clipa în care mam oprit înaintea lor și am deschis gura săi vorbesc, am văzut că fata mânca din flori — și am amuțit. Calmă, ea mesteca petalele delicate. Ridică privirea spre mine. Ochii îi înghețară. Eram deja obișnuit cu reacția aceasta. Am întrebat unde era Cercul Interior.

Băiatul mi sa părut a fi surprins neplăcut, ba chiar furios, că cineva îndrăznise să le întrerupă intimitatea. Probabil comisesem vreo impolitețe. Mă cercetă de sus până jos, parcă așteptânduse să descopere niște picioroange care sămi justifice înălțimea. Nu spuse nici un cuvânt.

— Oh, uite, strigă fata, rastul de pe vuk, rastul dumitale, îl poți prinde, grăbeștete!

Am început să alerg în direcția indicată, fără să știu spre ce anume — în continuare, naveam nici cea mai mică idee cum arăta blestematul de rast — și după vreo zece pași am zărit coborând din înălțimi un tub argintiu, baza uneia dintre acele enorme coloane care mă uluiseră întratât mai înainte. Oare puteau fi coloane zburătoare? Din toate direcțiile, oamenii se grăbeau spre ea; deodată, mam izbit de cineva. Nu miam pierdut echilibrul, pur și simplu am rămas locului, însă celălalt individ, un tip robust, în portocaliu, a căzut și i sa întâmplat ceva incredibil: haina de blană i sa dezumflat sub ochii mei, strângânduse precum un balon înțepat! Mam aplecat deasupra lui, uluit, incapabil să murmur vreo scuză. Sa ridicat, mia aruncat o privire asasină, dar na spus nimic; sa întors și sa îndepărtat pipăind ceva de pe piept — haina sa umflat și sa luminat din nou…

Deacum, locul pe care mil arătase fata era pustiu. După incidentul anterior renunțasem să mai caut rasturi, Cercul Interior, tuburi și schimburi; am hotărât să părăsesc stația. Experiențele de până acum nu mă încurajau săi interpelez pe trecători, așa încât am urmat la întâmplare o săgeată albastră ascendentă; fără să încerc vreo senzație anume, am traversat două indicatoare strălucind în aer: CIRCUITE LOCALE. Am ajuns la o scară rulantă pe care se găseau destule persoane. Nivelul următor era colorat întrun arămiu închis, nervurat cu semne aurii de exclamare. Treceri fluide de la plafoane la pereții concavi. Coridoare fără tavane, cu părțile superioare pierdute întro pudră sclipitoare. Părea că mă apropii de un fel de zonă rezidențială, pe măsură ce împrejurimile căpătau aspectul unui sistem de gigantice recepții hoteliere — ghișee, țevi cromate în lungul pereților, nișe cu funcționari; poate că acestea erau birourile pentru schimburi valutare, sau oficiile poștale. Am continuat să merg. Acum eram aproape sigur că nu eram pe drumul spre o ieșire și (judecând după durata călătoriei în sus) că mă găseam în partea superioară a stației; cu toate acestea continuam să merg în aceeași direcție. O pustietate neașteptată, panouri zmeurii cu stele scânteietoare, șiruri de uși. Cea mai apropiată era deschisă. Am privit înăuntru. Din celălalt capăt al odăii mă privi un bărbat masiv, cu umeri lați. Imaginea mea întro oglindă imensă. Am deschis mai larg ușa. Porțelan, țevi argintii, nichel. Toalete.