Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Numi da peste cap garderoba, rosti fata. Se afla deja în cealaltă odaie.

Am urmato.

Mobilierul — fotolii, o canapea joasă, măsuțe — părea turnat din sticlă, iar în interiorul materialului semitransparent circulau roiuri de licurici, uneori despărțiți, apoi reuninduse în șuvoaie, astfel încât prin mobilier părea că pulsează un sânge luminos, verde deschis, cu scântei trandafirii.

— De ce nu stai jos?

Ea stătea mai încolo. Un fotoliu se deplie pentru a mă primi. Nu mia plăcut. Sticla nu era câtuși de puțin sticlă; aveam impresia că stau pe niște perne pneumatice; privind în jos prin suprafața curbă a fotoliului, puteam distinge, neclar, dușumeaua.

Când intrasem, crezusem că peretele opus ușii era din sticlă și că prin el priveam în altă cameră, unde se aflau niște oameni, de parcă acolo ar fi fost în toi o petrecere; însă oamenii aceia erau nefiresc de înalți — am înțeles că aveam în fața mea un ecran de televiziune de mărimea peretelui. Sonorul era închis. Acum, așezat fiind, vedeam un enorm chip de femeie, ca și când o uriașă cu pielea închisă la culoare sar fi zgâit printro fereastră în odaie; buzele i se mișcau, vorbea. Cercei de mărimea unor scuturi îi acopereau urechile, scânteind diamantin.

Mam așezat mai confortabil. Fata, cu mâna în șold — întradevăr, abdomenul ei părea o sculptură în metal auriu — mă studia cu atenție. Nu mai părea amețită. Poate că fusese numai impresia mea.

— Cum te cheamă? ma întrebat.

— Bregg. Hal Bregg. Dar pe tine?

— Nais. Câți ani ai?

Ciudate maniere, miam spus. Asta e. Probabil așa se obișnuiește.

— Patruzeci — și cei cu asta?

— Nimic. Credeam că ai o sută.

Nam putut să nu zâmbesc.

— Pot spune și așa, dacă insiști. Partea amuzantă, mam gândit, e că ăstai adevărul.

— Ceți pot oferi?

— De băut? Nimic, mulțumesc.

— Bine.

Se apropie de perete și acesta se deschise ca un mic bar. Fata rămase o vreme acolo. Când reveni, purta o tavă cu pahare și două sticle. Apăsând ușor pe una dintre sticle, îmi umplu un pahar până sus cu un lichid care arăta exact ca laptele.

— Mulțumesc, am rostit, pentru mine nu…

— Dar nuți dau nimic. Era surprinsă.

Înțelegând că am făcut o gafă, deși nu știam care anume, am bolborosit ceva și am apucat cupa. Ea își turnă din a doua sticlă. Băutura ei era uleioasă, incoloră și ușor efervescentă; în același timp se întuneca treptat, aparent în contact cu aerul. Fata se așeză și, atingând paharul cu buzele, întrebă degajată:

— Cine ești?

— Un col.

Miam ridicat paharul, de parcă laș fi examinat. Laptele acela nu avea nici un miros. Nu lam atins.

— Nu, vorbesc serios. Ai crezut că trimiteam în beznă, da? Da' de unde! Era numai un cals. Eram cu un șase, știi, dar a devenit groaznic de înfundat. Orka nu era grozavă, și una peste alta… tocmai voiam să plec când teai așezat.

Cevaceva am izbutit să pricep: pesemne mă așezasem la masa ei din întâmplare, când ea nu era acolo; oare să fî fost la dans? Am păstrat o tăcere plină de tact.

— De la depărtare, păreai atât de… Nu izbutea să găsească termenul.

— Serios? iam sugerat.

Clipi din pleoape. Oare avea și pe ele o peliculă metalică? Nu, era pesemne fardul. Înălță capul.

— Ce înseamnă asta?

— Păi… hmmm… cineva în care poți avea încredere…

— Vorbești ciudat. De unde ești?

— De departe.

— Marte?

— Și mai departe.

— Zbori?

— Am zburat.

— Și acum?

— Nimic. Mam întors.

— Dar o să mai zbori?

— Nu știu. Probabil că nu.

Conversația trena oarecum. Mi se părea că fata începea să regrete invitația nechibzuită și doream so ajut.

— Nar trebui să plec? am întrebato. Continuam să țin în mână paharul cu băutura neatinsă.

— De ce? Era surprinsă.

— Mam gândit că țiar… conveni.

— Nu. Teai gândit… nu, de ce? De ce nu bei?

— O să beau.

Era întradevăr lapte. La ora aceea și în circumstanțele respective! Am fost atât de uluit încât a remarcat și ea.

— Cei, nui bun?

— E lapte, am zis. Cred că arătam ca un idiot perfect.

— Ce? Ce lapte? E brit…

Am suspinat.

— Ascultămă, Nais… cred car trebui să plec acum. Realmente. Va fi mai bine așa.

— Atunci de ceai băut?

Am privito, fără un cuvânt. Limbajul nu se schimbase prea mult, totuși nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Schimbările erau în oameni.

— Bine, spuse ea în cele din urmă. Nu te țin cu forța. Și acum…

Părea derutată. Bău din limonadă — așai ziceam în sinea mea lichidului spumos — și iarăși nam știut ce să mai spun. Cât de complicat era totul…

— Povesteștemi despre tine, iam sugerat. Vrei?

— Bine. După aceea îmi spui și tu…?

— Da.

— Sunt la Cavuta, în al doilea an. În ultima vreme mam cam delăsat, nam plastat regulat și… asta e. Șasele meu nu e prea interesant. Așa că, de fapt… nam pe nimeni. E ciudat…

— Ce anume?

— Că nam…

Din nou, neclaritățile astea. Despre cine vorbea? Pe cine navea? Părinți? Iubiți? Cunoscuți? Abs avea întradevăr dreptate când spunea că nu voi reuși să mă descurc fără cele opt luni la Adaptare. Însă acum, poate chiar mai mult decât înainte, nu voiam să mă întorc, pocăit, la școală.

— Ce altceva? am întrebato și, pentru că tot țineam paharul în mână, am mai sorbit o gură de lapte. Ochii ei se dilatară, uluiți. Ceva ca un surâs batjocoritor îi flutură pe buze. Își goli cupa, întinse o mână către materialul pufos cei acoperea umerii, șil smulse — nul descheie, nul scoase, pur și simplu îl smulse, lăsând bucățile săi cadă dintre degete, ca niște gunoaie.

— Și totuși, deabia ne cunoaștem, vorbi ea. Se părea că era mai dezinvoltă acum. Zâmbi. Erau momente când devenea destul de drăguță, mai ales când își mijea ochii, iar buza inferioară, retrăgânduse, descoperea dinții strălucitori. În chipul ei exista ceva egiptean. Opisică egipteană. Părul era mai negru decât negrul, iar când își rupsese blana pufoasă de pe umeri și sâni, văzusem că nu era chiar atât de slăbuță pe cât crezusem.

Dar de ce șio smulsese? Oare gestul respectiv avea vreun înțeles anume?

— Este rândul tău să povestești, îmi spuse, privindumă peste pahar.

— Da, am încuviințat și mam simțit nervos, de parcă de vorbele mele ar fi depins Dumnezeu știe ce. Sunt… am fost pilot. Ultima dată când am fost aici… să nu te sperii!

— Nu. Continuă!

Ochii îi sclipeau atenți.

— A fost acum o sută și douăzeci și șapte de ani. Eu aveam treizeci de ani pe atunci. Expediția… Eram unul din piloții expediției spre Fomalhaut. E o stea ce se găsește la douăzeci și trei de anilumină depărtare. Drumul până acolo și înapoi a durat o sută douăzeci și șapte de ani după timpul Pământului și zece ani după timpul navei. Neam întors acum patru zile… Prometeu — nava mea — a rămas pe Lună. Astăzi am venit de acolo. Astai tot.

Mă privea fix. Nu vorbea. Buzele i se mișcară, se deschiseră, se închiseră. Ce exprimau ochii ei? Surpriză? Admirație? Teamă?

— De ce taci? am întrebato. Am fost nevoit sămi dreg glasul.

— Deci… câți ani ai, de fapt?

A trebuit să zâmbesc; nu era un zâmbet plăcut.

— Ce înseamnă „de fapt”? Din punct de vedere biologic am patruzeci de ani, dar, după timpul Pământului, o sută cincizeci și șapte…