Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

O tăcere lungă, apoi brusc:

— Erau și femei acolo?

— Stai așa, am oprito. Ai ceva de băut?

— Cum adică?

— Ceva toxic, pricepi.? Tare. Alcool… sau nu se mai bea acum?

— Foarte rar, îmi răspunse încetișor, parcă gândinduse la altceva. Mâinile îi coborâră lent, atingând albastrul metalic al veșmântului. O săți dau niște… angehen, e bine? Deși nu știi ce este, da?

— Nu, habar nam, am replicat, neașteptat de îndârjit.

Merse la bar și reveni cu o sticluță pântecoasă. Îmi umplu un pahar. Conținea alcool — nu mult — totuși mai era ceva, un gust aparte, amărui.

— Nu te supăra, iam spus, golind paharul și turnândumi încă unul.

— Nu sunt supărată. Nu miai răspuns, dar poate că nu vrei?

— De ce nu? Îți pot spune. Cu toții am fost douăzeci și trei, pe două nave. Cea dea doua era Ulise. Fiecare navă avea câte cinci piloți, iar restul erau oameni de știință. Nu existau femei.

— De ce?

— Din cauza copiilor, iam explicat. Nu poți crește copii pe asemenea nave, și chiar dacă ai putea, nimeni nar dori so facă. Nu poți zbura înainte dea împlini treizeci de ani. Trebuie să fi obținut două diplome. Plus patru ani de antrenamente, cu totul doisprezece ani. Altfel zis — la treizeci de ani, de obicei, femeile au copii. Mai existau și… alte aspecte.

— Dar tu?

— Eu eram celibatar. Au ales numai bărbați neînsurați. Adică — voluntari.

— Ai vrut să…

— Da. Bineînțeles.

— Și nai…

Se opri. Știam ce voia să spună. Am tăcut.

— Trebuie să fî fost straniu, să te întorci așa, șopti ea. Se înfioră. Brusc mă privi și obrajii i se întunecară ușor, roșise: Știi, ceam spus înainte na fost decât o glumă, de fapt…

— Despre cei o sută de ani?

— Pur și simplu ca să zic ceva, naveam…

— Termină, am mormăit. Dacă te mai scuzi mult, chiar co să mă simt așa.

Tăcu. Mam străduit sămi iau ochii de la ea. În cealaltă odaie, încăperea inexistentă dinapoia sticlei, un cap enorm de bărbat cânta fără nici un sunet; am văzut gâtlejul roșucongestionat tremurând de efort, obrajii transpirați, întreaga față se supunea unui ritm neauzit.

— Ce vei face? mă întrebă încetișor.

— Nu știu. Nu știu încă.

— Nai nici un plan?

— Nu. Am ceva — e un fel de… dobândă, înțelegi? Pentru toată perioada care a trecut. Când am plecat, a fost depusă la bancă pe numele meu — nu știu nici măcar ce sumă este. Nu știu absolut nimic. Auzi, cei Cavut ăla?

— Cavuta? mă corectă ea. Este… un fel de școală, plastare… nimic grozav în sine, dar uneori poți ajunge în realuri…

— Stai… de fapt, ce faci tu?

— Plastez. Nu știi ce este asta?

— Nu.

— Cum țiaș putea explica? Mai simplu spus, se fac haine, în general veșminte — totul…

— Un fel de croitorie…

— Ce înseamnă asta?

— Coși țesături?

— Nu înțeleg.

— Pe toți dumnezeii! Ești designer de îmbrăcăminte?

— Păi… da, întrun fel, da. Deși nu sunt designer, eu le fac doar…

Am renunțat.

— Și cei un real?

Întrebarea o năuci cu adevărat. Pentru prima dată mă privi de parcă aș fi fost o creatură din altă lume.

— Un real este… un real…, repetă neajutorată. Sunt… istorii, povești. Pentru privit.

— Asta? Am arătat către peretele din sticlă.

— Ah, nu asta este vizionare.

— Ce, atunci? Filme, teatre?

— Nu. Teatrul știu ce însemna — a existat acum mult timp. Știu — aveau chiar și oameni acolo. Un real este artificial, dar nu poți săți dai seama de diferență. Doar dacă, bănuiesc, intri acolo, înăuntru…

— Să intri?

Capul gigantului își rostogoli ochii, se legănă, mă privi de parcă sar fi distrat teribil observând scena.

— Ascultă, Nais, am rostit brusc, ar fi cazul să plec chiar acum, deoarece e foarte târziu, sau…

— Laș prefera pe „sau”.

— Dar nu știi ce vreau să spun.

— Spune, atunci.

— Bine. Voiam să întreb despre mai multe lucruri. Despre lucrurile mari, cu adevărat importante, știu deja câte ceva; am stat patru zile în Adaptare, pe Lună. Dar na fost decât așa, la zile mari… Cu ce vă ocupați voi când munciți?

— Poți să faci o mulțime de lucruri, răspunse fata. Poți călători, adevărat sau cu motul. Te poți distra, să mergi la real, să dansezi, să joci tereo să faci sport, să înoți, să zbori — orice dorești.

— Ce este un mot?

— Seamănă cumva cu realul, numai că poți atinge orice. Te poți sui pe munți, de altfel — vei vedea singur, nu este ceva care se poate descrie. Dar am avut impresia că doreai să întrebi despre altceva…?

— Așa e. Cum este între bărbați și femei?

Clipi.

— Bănuiesc că așa cum a fost mereu. Ce sar fi putut schimba?

— Totul. Când am plecat — no înțelege greșit — o fată ca tine nu mar fi dus la ea acasă, la ora asta.

— Adevărat? De ce nu?

— Pentru că ar fi însemnat un singur lucru.

Rămase tăcută câteva momente.

— Și de unde știi că na fost așa?

Expresia mea o amuză. Am fixato cu privirea; nu mai zâmbi.

— Nais… cum adică…? mam bâlbâit. Iei un bărbat complet necunoscut și…

Tăcea.

— De ce nu răspunzi?

— Pentru că nu înțelegi nimic. Nu știu cum săți explic. De fapt, asta nui nimic, știi…

— Aha. Nui nimic, am repetat.

Nu mai puteam sta locului. Mam ridicat. Nu mă controlasem și aproape am sărit. Ea tresări.

— Scuzămă, am murmurat și am început să mă plimb prin odaie. Înapoia sticlei, un parc se întindea în lumina dimineții; dea lungul unei alei, printre copaci cu frunze rozpal, mergeau trei tineri, în cămăși ce sclipeau ca niște armuri. Mai există căsătorii? am întrebato.

— Bineînțeles.

— Nunțeleg! Explicămi. Spunemi. Vezi un bărbat careți place, și fără săl cunoști, imediat…

— Dar cei de spus? făcu ea fără tragere de inimă. Este chiar adevărat că pe vremea ta, în timpurile trecute, o fată nu putea aduce un bărbat în camera ei?

— Ba putea, cum să nu, și chiar în scopul ăla, dar… nu la cinci minute după ce la întâlnit…

— Dar după câte minute?

Am privito atent. Era destul de serioasă. Da, de fapt, cum putea ști? Am ridicat din umeri.

— Nu era numai o chestiune de timp. La început ea trebuia să… vadă ceva în el, sajungă săl cunoască, săl placă; la început ieșeau împreună…

— Stai, zise fata. Se pare că nu înțelegi un lucru. La urma urmei, țiam dat brit.

— Ce brit? Ah, laptele? Cei cu el?

— Cum adică, cei cu el? Voi naveați… brit?

Începu să râdă; se zgâlțâia de râs. Apoi brusc, se opri, mă privi și se înroși teribil.

— Deci ai crezut… ai crezut că eu… nu!

Mam așezat. Îmi tremurau degetele; trebuia să țin ceva în ele. Am scos din buzunar o țigară și am aprinso. Ea holbă ochii.

— Ce este asta?

— O țigară. Ce… nu fumezi?

— Este prima dată când văd una… deci așa arată o țigară. Dar cum poți inhala fumul așa? Nu, stai — problema cealaltă este mult mai importantă. Britul nu este lapte. Nu știu ce este în el, dar întotdeauna unui străin îi dai brit.

— Unui bărbat?

— Da.

— Dar cei face?

— Îl face să se comporte… îl obligă să fie decent. Știi… poate că un biolog țiar putea explica.

— Dăl naibii de biolog. Vrei să zici că un bărbat căruia iai dat brit nu poate face nimic?

— Bineînțeles.