Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Și dacă nu vrea să bea?

— Cum poate să nu vrea? Aici sa oprit toată explicația.

— Păi nul poți obliga să bea, am continuat răbdător.

— Sar putea ca un nebun să nu bea, rosti ea încetișor, însă nam auzit niciodată de așa ceva, niciodată…

— E un fel de obicei?

— Nu știu ce săți spun. Reprezintă un obicei faptul dea nu umbla în pielea goală?

— Aha. Păi, întrun fel — da. Totuși te poți dezbrăca pe plajă.

— Complet? întrebă ea brusc interesată.

— Nu. În costum de baie… Deși, pe vremea mea, existau grupuri de oameni, erau denumiți nudiști…

— Știu. Nu, astai altceva. Credeam că voi, toți…

— Nu. Deci băutul britului e similar purtatului de haine? La fel de necesar?

— Da. Când sunt… doi.

— Bun, și dupaia.

— Ce anume?

— Data următoare?

Conversația era complet idioată și mă simțeam groaznic, dar trebuia să aflu.

— Data următoare? Depinde. Unora… le dai întotdeauna brit.

— Pretendentul respins, miau scăpat cuvintele.

— Ce înseamnă asta?

— Nu, nimic. Și dacă o fată vizitează un bărbat, ce sentâmplă?

— Atunci îl bea la el acasă.

Mă privea aproape cu milă. Eram însă încăpățânat.

— Și când nare?

— Să nu aibă deloc? Cum sar putea așa ceva?

— Păi, la terminat. Sau…ar putea minți.

Începu să râdă.

— Dar astai… crezi că țin toate sticlele astea aici, în apartamentul meu?

— Nu? Atunci, unde?

— Nici nu știu de unde vin. Pe vremea ta, exista apă la robinet?

— Exista, am răspuns morocănos. Sar fi putut să nu existe! Sigur. Poate că mam urcat în rachetă direct din junglă. Am fost furios pe moment, dar mam potolit; la urma urmei, nu era vina ei.

— Atunci, răspundemi — știai din ce direcție venea apa înainte dea…

— Am înțeles, nui nevoie să continui. Bun. Deci, e un fel de măsură de siguranță? Foarte ciudat!

— Mie nu mi se pare așa, spuse fata. Ce ai acolo, chestia aceea albă de sub puloverul tău?

— O cămașă.

— Ce este asta?

— Nai văzut niciodată o cămașă? Păi, un fel de îmbrăcăminte. Făcută din nailon.

Miam ridicat mâneca și iam arătat.

— Intresant, făcu ea.

— E un obicei, am zis neavând altă replică.

De fapt, în Adaptare îmi spuseseră să nu mă mai îmbrac în stilul de acum o sută de ani; eu nam vrut. Totuși trebuia să admit că avea dreptate; britul era pentru mine ceea ce însemna cămașa pentru ea. De fapt, nimeni nui obligase pe oameni să poarte cămăși, dar purtau toți. Evident, și cu britul era același lucru.

— Și cât timp are britul efect? am întrebat.

Roși din nou.

— Ești foarte grăbit. Tot nu știi nimic.

— Nam spus nimic rău, mam apărat. Voiam doar să știu… de ce mă privești așa? Cei cu tine? Nais!

Se sculă încet. Trecu îndărătul fotoliului.

— Cu cât timp în urmă, ai spus? O sută și douăzeci de ani?

— O sută douăzeci și șapte. Cei cu asta?

— Spunemi, ai fost… betrizat?

— Ce mai e și asta?

— Nai fost?

— Nici măcar nu știu censeamnă. Nais… fato, cei cu tine?

— Nu, nai fost, șopti ea. Dacă ai fi fost, ai fi știut.

Am vrut să mă apropii de ea. Ridică mâinile.

— Stai. Nu! Nu! Te rog! Se retrase până la perete.

— Dar tu singură ai zis că britul… Mam așezat. Vezi, mam așezat. Linișteștete. Spunemi, cei bet… sau cum naibai zice.

— Nu știu exact. Dar toți sunt betrizați. La naștere.

— Și ce se face?

— Mi se pare că ți se introduce ceva în sânge.

— La toată lumea?

— Da. Pentru că… britul… nu are efect altfel. Nu te mișca!

— Fetițo, nu fi ridicolă.

Miam stins țigara.

— La urma urmei, nu sunt un animal sălbatic. Nu te enerva, dar… mi se pare că ați luato cu toții razna. Britul ăsta… păi, e ca și cum leai pune cătușe la toți pentru că cineva sar putea să fi furat. Adică, vreau să spun car trebui să existe și puțină încredere.

— Ești grozav. Părea mai calmă, totuși nu se așeza. Atunci, de ce erai așa indignat, mai devreme, pentru că aduc străini în casă?

— Astai cu totul altceva.

— Nu văd diferența. Ești sigur că nai fost betrizat?

— Nam fost.

— Nici acum? Când teai întors?

— Nu știu. Miau făcut tot felul de injecții. E așa de important?

— Este. Deci țiau făcut injecții. Bun.

Se așeză.

— Aș dori să te rog ceva, am rostit cât puteam de calm. Trebuie sămi explici…

— Ce?

— Spaima ta. Credeai co să te atac, sau ce? Dar e ridicol!

— Nu. Dacă judeci rațional, nu, însă… am fost copleșită, înțelegi? A fost un șoc. Nam mai întâlnit o persoană care să nu fie…

— Dar nuti poți da seama?

— Poți. Oh, poți!

— Cum?

Tăcu.

— Nais…

— Și dacă…

— Ce?

— Mie frică.

— Să spui?

— Da.

— De ce?

— O sănțelegi, dacăți spun. Vezi tu, betrizarea nui făcută de brit. Cu britul este doar… un efect secundar… Betrizarea e în legătură cu altceva.

Era palidă. Buzele îi tremurau. Ce lume, mam gândit, ce lume mai este și asta!

— Nu pot. Mie groaznic de frică.

— De mine?

— Da.

— Jur că…

— Nu, nu. Te cred, numai că… nu. Nu poți înțelege asta.

— No sămi spui?

Probabil ceva din tonul meu o făcu să se controleze. Chipul ei se încordă. Îmi dădeam seama după ochi de efortul pe carel făcea.

— Este… ca să… pentru ca să fie imposibil să… ucizi.

— Nu se poate! Oameni?

— Orice.

— Și animale?

— Și animale. Orice.

Își răsucea întruna degetele, fără să mă slăbească din ochi, de parcă prin acele cuvinte mă eliberase dintrun lanț invizibil, de parcă îmi pusese în mână un cuțit, un cuțit cu care o puteam înjunghia.

— Nais, am rostit cât am putut de blând. Nais, nu te teme. Îți dau cuvântul meu, nai de ce te teme.

Încercă să zâmbească.

— Ascultă…

— Da?

— Când am zis că…

— Da?

— Nai simțit nimic?

— Dar cear fi trebuit să simt?

— Imagineazăți că faci ceea ce tiam spus.

— Că ucid? Asta sămi imaginez?

Ea se înfioră.

— Da.

— Bun, șiacum?

— Nu simți nimic?

— Nu. Dar, la urma urmei, nui decât un gând, și nam nici cea mai mică intenție…

— Dar poți? Așai? Chiar poți? Nu, șopti ea ca pentru sine, nu ești betrizat.

Abia acum mă izbi întregul înțeles, și am priceput că putea fi un șoc pentru ea.

— Grozav, am murmurat. După o clipă, am adăugat: Dar poate car fi mai bine dacă oamenii ar înceta so facă… fără mijloace artificiale.

— Nu știu, îmi răspunse. Poate. Inspiră adânc: Acum înțelegi de ce eram speriată?

— Da, deși nu complet. Poate puțin. Totuși nai crezut că eu…

— Ce ciudat ești! Parcă nai fi… Se întrerupse.

— Om?

Clipi des.

— Nam vrut să te jignesc. Numai că, vezi tu, dacă se știe că nimeni nu se poate nici măcar gândi — să știi — la asta, și deodată apare cineva, ca tine, atunci chiar posibilitatea… faptul că există cineva care…

— Nu pot crede că toți sunt — cum ai zis? — ah, betrizați!

— De ce nu? Toți, îți spun!

— Nu, e imposibil, am insistat. Ce fac cei cu meserii periculoase? La urma urmei, ei trebuie…

— Nu există meserii periculoase.

— Ce tot spui, Nais? Dar piloții? Sau cei din serviciile de salvare? Sau cei care se luptă cu incendiile, cu inundațiile…?