Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

— Ceai acolo?

— Unde, aici? Nimic.

— Călești, zise și mă trase ușor după ea. Am trecut printre mese și mam întrebat ce însemna „călești” — poate „mă păcălești”?

Mă conduse către un perete de un auriu întunecat, spre un semn de pe el, oarecum asemănător cheii muzicale sol, luminoase. Când neam apropiat peretele sa deschis. Am simțit un curent de aer fierbinte.

O scară rulantă, argintie, îngustă, curgea în jos. Stăteam unul lângă altul. Ea numi ajungea nici măcar până la umăr. Avea cap ca de pisică, păr negru cu luciu albăstrui, și un profil poate prea ascuțit, totuși era drăguță. Dacă nar fi fost nările acelea stacojii… Se ținea strâns de mine cu mâna ei subțire, înfingânduși unghiile verzi în pulovărul meu gros. Mia venit să zâmbesc, gândindumă unde fusese puloverul acela și cât de puțin avea în comun cu degetele unei femei. Am ieșit în stradă de sub o cupolă circulară care răsufla lumină — de la roz la carmin, de la carmin la roz. Adică, eu credeam că este o stradă, însă bezna din jurul nostru era din când în când întreruptă, parcă de un răsărit timpuriu. În depărtare se deplasau siluete lungi, extrem de lungi, destul de asemănătoare unor automobile, dar știam că nu mai există automobile. Trebuie să fi fost altceva. Aș fi ales artera aceasta largă chiar dacă aș fi fost singur, deoarece în fața noastră străluceau literele SPRE CENTRU, deși, cu siguranță, asta nu însemna centrul orașului. Oricum, mam lăsat condus. Indiferent cum avea să ia sfârșit aventura aceasta, îmi găsisem o călăuză; miam amintit — acum fără mânie — de sărmanul individ care, la trei ore de la sosirea mea, mă căuta fără îndoială prin toate inforurile acestea stații — oraș. Ț

Am trecut pe lângă mai multe baruri pe jumătate goale, vitrine în care grupuri de manechine jucau întruna o aceeași scenă; miar fi plăcut să mă opresc și să văd ce făceau, dar fata se grăbi, țăcănind din pantofi, până ce, la vederea unui chip de neon cu obraji roșii, pulsatorii careși lingea permanent buzele cu o limbă amuzant de mobilă, strigă:

— Oh, bonsuri! Vrei un bons?

— Tu vrei? am întrebato.

— Cred că da.

Am intrat întro odăiță puternic luminată. Nu avea plafon, ci rânduri lungi de flăcărui, asemenea unor lumini pilot; de deasupra se revărsa căldură, așa încât sar fi putut întradevăr să fie gaz. În pereți am văzut niște nișe cu tejghele. Când neam apropiat de una dintre acestea, din perete, de ambele noastre părți, au ieșit scaune; la început, păreau a crește, parcă, din zid, încă nedesfăcute precum mugurii, apoi se deschiseră în aer, devenind concave și au rămas nemișcate. Neam așezat unul vizavi de celălalt; fata ciocăni cu două degete în tăblia metalică a mesei — din perete țâșni o gheară nichelată care aruncă în fața noastră două farfurioare. Din două mișcări fulgerătoare, răsturnă pe fiecare farfurioară o porție dintro substanță albă care făcu spumă, apoi deveni castanie și se întări; între timp, farfurioara însăși se închise la culoare. După aceea, fata o împături — nu era câtuși de puțin o farfurie — ca pe o clătită și începu să mănânce.

— Oh, rosti ea cu gura plină, nici numi dădeam seama ce foame miera!

Am imitato întru totul. Bonsul avea un gust pe care nul mai încercasem niciodată. Trosnea între dinți precum coaja unei chifle proaspete, dar imediat se sfărâma și se topea pe limbă; substanța castanie din mijloc era plăcut condimentată. Mam gândit că bonusurile aveau sămi placă.

— Altul? am întrebat, când la terminat pe al ei.

Fata zâmbi, clătinând din cap. Ieșind, pe culoar, își introduse ambele mâini întro nișă micuță, căptușită cu faianță; ceva bâzâi înăuntru. Iam urmat exemplul. Un curent ușor pișcător îmi suflă peste degete — când leam scos, erau perfect curate și uscate. După aceea am suit cu o scară rulantă largă. Nu știam dacă ne mai găseam încă în interiorul stației, dar am preferat să nu întreb. Fata mă conduse la o cămăruță din interiorul unui perete, mai slab luminată; am avut impresia că pe deasupra treceau un fel de trenuri, deoarece podeaua trepida. Pentru o fracțiune de secundă se făcu întuneric, ceva de sub noi suspină adânc, ca un monstru metalic golinduși plămânii de aer, lumina reveni și fata deschise ușa. Aparent, o stradă adevărată. Se părea că eram singuri aici. De ambele părți se aflau garduri vii, tunse destul de scurt; ceva mai departe erau strânse laolaltă mai multe mașini negre, plate, din umbră apăru un bărbat care dispăru înapoia uneia dintre mașini — nu lam văzut deschizând vreo portieră, pur și simplu sa făcut nevăzut. Vehiculul porni atât de brusc, încât trebuie săl fi turtit pe pasager în scaun. Nu vedeam nici o clădire, doar drumul, neted ca o masă și acoperit cu benzi de metal mat; atârnau deasupra un fel de semafoare portocalii și roșii, care se legănau la intersecții; semănau puțin cu semafoarele antiaerienei din timpul războiului.

— Unde mergem? întrebă fata. Continua să mă țină de braț. Încetinise pasul. O dâră roșie îi traversă chipul.

— Oriunde vrei.

— Atunci, la mine. Nu merită să luăm un glider. E aproape.

Am pornit mai departe. În continuare nu se zărea nici o casă, iar briza care venea din întuneric, dinapoia tufișurilor, era asemănătoare unui curent de aer întrun loc deschis. Aici, în jurul stației, chiar în Centru? Mi se părea ciudat. Vântul aducea o vagă mireasmă de flori, pe care am inspirato cu nesaț. Flori de cireș? Nu, nu erau flori de cireș.

Am ajuns la o bandă rulantă; am urcat pe ea; eram o pereche ciudată. Luminile pluteau pe lângă noi; din când în când străfulgera câte un vehicul, turnat parcă dintrun singur lingou de metal negru; vehiculele acestea nu aveau geamuri, nici roți, nici măcar faruri. Goneau parcă orbește, cu viteze uluitoare. Luminile mișcătoare se revărsau din fante verticale, aflate puțin deasupra solului. Numi puteam da seamă dacă aveau vreo legătură cu traficul și regulile sale.

La răstimpuri, un fluierat ascuțit și tânguitor, sus, deasupra noastră, umplea cerul invizibil. Brusc, fata coborî de pe panglica mișcătoare, însă doar pentru a trece pe alta, care țâșnia abrupt în sus. Fără sămi dau seama, mam pomenit la înălțime. Călătoria aeriană dură cam o jumătate de minut și luă sfârșit înaintea unui fel de ieșind acoperit cu flori slab mirositoare, de parcă am fi ajuns la terasa unei clădiri întunecate, transportați de o bandă rulantă paralelă cu peretele. Fata intră în loggia aceea, iar eu, acomodat acum cu semiântunericul, am izbutit să disting contururile uriașe ale clădirilor înconjurătoare, fără ferestre, negre, aparent lipsite de viață, căci nu numai luminile erau absente — nu auzeam nici cel mai mic sunet, exceptând șuieratul pătrunzător care anunța trecerea, pe stradă, a uneia dintre mașinile negre. Mă nedumerea acest camuflaj, intenționat, fără îndoială, ca și absența reclamelor, după orgia de neon din stație, însă nam avut timp să reflectez prea mult.

— Vino, unde ești? iam auzit șoapta.

Zăream numai pata albicioasă a chipului ei. Întinse mâna spre ușă, și aceasta se deschise, dar nu întrun apartament; podeaua se deplasa ușor, purtândune — aici nu poți păși deloc, miam spus, e de mirare că mai au picioare. Ironie jalnică; provenea din permanenta uimire, din sentimentul de irealitate a tot ceea ce se petrecuse cu mine în ultimele ore.

Ne aflam întrun fel de hol de intrare, gigantic, larg, aproape întunecat — doar colțurile pereților străluceau, luminate de benzi de vopsea fosforescentă. Ajunsă în porțiunea cea mai întunecoasă, fata întinse din nou mâna, lipinduși palma de plăcuța metalică de pe o ușă, și intră prima. Am clipit. Holul, puternic iluminat, era practic pustiu; am trecut la următoarea ușă. Când mam apropiat de perete, acesta sa deschis brusc, dezvăluind un interior ticsit cu un fel de sticluțe metalice. Totul se petrecuse atât de neașteptat încât am înlemnit.