Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Un glas melodios. Am clătinat din cap. Voiam săi spun ceva amabil, dar nam putut pronunța decât întrebarea stereotipă:

— Când aterizăm?

— Peste șase minute. Doriți să mâncați ceva? Nu trebuie să vă grăbiți. Puteți rămâne să mâncați chiar după aterizare.

— Nu, mulțumesc.

Stewardesa se îndepărtă. În aer, chiar înaintea ochilor mei, pe speteaza fotoliului din față, se aprinse un indicator STRATO, parcă scris cu capătul arzător al unei țigări. Mam aplecat înainte, ca să văd de unde provenea indicatorul, și mam strâmbat. Spătarul fotoliului meu se deplasase odată cu mine, agățânduse elastic de umeri. Știam deja că mobilierul se adapta fiecărei modificări a poziției, dar uitam mereu. Nu era o senzație plăcută — aveam impresia că cineva îmi urmărea fiecare gest. Am vrut să revin la poziția inițială, dar probabil că mam mișcat prea repede. Fotoliul înțelese greșit și se rabată aproape complet orizontal, aidoma unui pat. Am sărit în picioare. Era idiot! încă o dovadă. În cele din urmă, mam așezat. Literele roșietice STRATO pâlpâiră și se transformară în altele: TERMINAL. Nici o zgâlțâitură, nici un avertisment, nici o sonerie. Nimic. Un glas îndepărtat răsună precum goarna unui poștalion, patru uși ovale se deschiseră în capătul unui culoar, și înăuntru năvăli un vuiet atotcuprinzător, cavernos, precum cel al mării. Vocile pasagerilor care își părăseau locurile erau complet înecate în el. Am rămas în fotoliu în vreme ce ei ieșeau, un șir de siluete plutind prin fața luminilor din exterior, verde, violaceu, purpuriu — un adevărat bal mascat. Apoi dispărură. Mam ridicat. Mecanic, miam aranjat puloverul. Cumva mă simțeam nelalocul meu, cu mâinile goale. Prin ușa deschisă pătrundea un aer mai rece. Mam răsucit. Stewardesa stătea lângă peretele despărțitor, fără săl atingă cu spatele. Purta pe chip același zâmbet senin, adresat șirurilor goale de fotolii, care acum, singure, începuseră să se plieze, să se strângă aidoma unor flori cărnoase, unele mai repede, altele ceva mai încet — acestea erau singurele mișcări în vuietul uriaș amintind de ocean, ce se revărsa prin deschizăturile ovale. „No lăsa să matingă!” Brusc am descoperit în zâmbetul ei ceva suspect. Din ușă iam spus:

— La revedere…

— Recepționat.

Semnificația acelui răspuns, atât de ciudat pe buzele unei tinere frumoase, nam priceputo imediat, pentru că mia ajuns la urechi când eram cu spatele la stewardesă, pe jumătate ieșit. Coborâsem piciorul în căutarea unei trepte, dar nu exista nici o treaptă. Între fuselajul metalic și marginea platformei se căsca o deschidere lată de un metru. Dezechilibrat, nepregătit pentru o asemenea capcană, am executat o săritură stângace și, în aer încă, am simțit un câmp de forță invizibil prinzândumă de dedesubt, astfel încât am plutit în gol și mam trezit cu picioarele atingând moale o suprafață albă, elastică. Probabil că în timpul săriturii nu avusesem o expresie prea inteligentă întipărită pe față — am simțit mai multe priviri amuzate, sau cel puțin așa mi sa părut. Racheta cu care sosisem se afla acum întrun doc adânc, despărțită de marginile platformelor printrun abis neprotejat. Ca din întâmplare, mam apropiat de zona aceea și, pentru a doua oară, am simțit o rezistență invizibilă care mă împiedica să traversez hotarul cel alb. Aș fi dorit să descopăr sursa acestei forțe ciudate, dar brusc, de parcă maș fi deșteptat din somn, miam dat seama: mă găseam pe Pământ.

Un val de trecători mă luă cu el; înghesuit, mam deplasat înainte împreună cu mulțimea. Am avut nevoie de un moment să percep, întradevăr, mărimea sălii. Era oare o sală? Nici un perete: o explozie aeriană, sclipitor de albă, de aripi incredibile; între ele, coloane, construite nu din materie, ci din mișcări amețitoare. Erau jeturi verticale dintrun lichid mai dens decât apa, iluminate din interior de reflectoare colorate? Nu… erau tunele verticale din sticlă prin care circulau în sus vehicule având viteze colosale? Acum eram complet derutat. Permanent împins și înghesuit în furnicarul mulțimii, am încercat să mă îndrept spre un spațiu mai liber, însă aici nu exista așa ceva. Fiind cu un cap mai înalt decât cei din jur, am izbutit să văd că racheta, goală acum, se îndepărta — ba nu, noi eram cei care glisam înainte, odată cu platforma. De deasupra, luminile izbucneau în vâlvătăi, iar în ele oamenii scânteiau și pâlpâiau. Acum suprafața netedă pe care stăteam laolaltă începu să urce și am zărit dedesubt, în depărtare, benzi duble albe, ticsite de oameni, și hăuri căscânduse întunecate lângă fuselajele inerte — erau zeci de nave, identice cu a noastră. Platforma mișcătoare viră, acceleră și continuă să urce. Vuind, răvășind părul oamenilor datorită curenților puternici de aer, trecură pe lângă noi, ca pe niște imposibile viaducte (erau parcă suspendate, fără piloni de sprijin), siluete ovale, vibrând de viteză și lăsând în urmă dâre lungi de flăcări — luminile lor de semnalizare; iar apoi suprafața care ne purta începu să se dividă dea lungul unor invizibile linii de sudură; banda mea trecu printrun interior plin cu oameni stând atât așezați cât și în picioare; îi înconjura o mulțime de străfulgerări micuțe, de parcă se ocupau cu lansarea unor jocuri de artificii colorate.

Nu știam încotro să privesc. În fața mea stătea un bărbat îmbrăcat în ceva pufos, aidoma blănii, care, când era atinsă de lumină, scânteia ca metalul. Ținea de braț o femeie în stacojiu. Purta pe ea ceva, parcă numai ochi mari, ochi de păun, iar ochii clipeau. Nu era iluzie — întradevăr, ochii de pe veșmintele ei se deschideau și se închideau. Banda, pe care mă aflam înapoia celor dpi și printre alți vreo duzină de oameni, își spori viteza. Între suprafețe de sticlă de culoarea alburie a fumului se deschideau pasaje iluminate colorat, cu plafoane transparente, călcate continuu de sute de tălpi mergând pe deasupra, la etajul superior; vuietul atotcuprinzător când creștea, când scădea, pe măsură ce mii de glasuri omenești și sunete — de neînțeles pentru mine, limpezi pentru ei — erau înghițite de fiecare tunel succesiv al acestei călătorii a cărei destinație no cunoșteam. În depărtare, spațiul continua să fie brăzdat de fulgerele unor vehicule necunoscute mie — poate aparate de zbor, deoarece din când în când își schimbau brusc direcția, în jos sau în sus, spiralând în spațiu; așteptam, fără să vreau, un accident teribil, deoarece nu zăream nici fire de ghidaj, nici șine, în caz că ar fi fost trenuri suspendate. Când uraganele încețoșate de mișcarea vertiginoasă se opreau pentru un moment măcar, dinapoia lor se iveau, maiestuoase și lente, suprafețe uriașe pline de oameni, aidoma unor stații zburătoare, îndreptânduse în diferite direcții, trecând una pe lângă cealaltă, urcând și pârând că se contopesc datorită iluziilor perspectivei. Era dificil săți oprești ochiul pe ceva care nu se găsea în mișcare, deoarece toată arhitectura înconjurătoare părea că este alcătuită numai din mișcare, din schimbări și chiar ceea ce, inițial, crezusem că este un tavan boltit erau, de fapt, etaje suprapuse, etaje care acum lăsau loc altora, și mai înalte. Deodată, o lumină purpurie intensă, de parcă un foc atomic izbucnise undeva, hăt departe în inima clădirii, pătrunse prin sticla plafoanelor, a coloanelor misterioase, reflectânduse în suprafețe argintii; sângera în fiecare colț, în interiorul coridoarelor ce lunecau în jur, în trăsăturile oamenilor. Verdele necontenitelor neoane săltărețe deveni întunecat; albul lăptos al contraforților parabolici se transformă în trandafiriu. În această bruscă saturare a văzduhului cu roșu pândea o prevestire a catastrofei, sau cel puțin așa mi se părea, însă nimeni nu acorda cea mai mică atenție schimbării. Nu miam putut da seama când sa limpezit totul.