Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

Îmi venea să râd, deși, în general, eram zăpăcit. Mam întors repede: alt coridor, benzi albe ca laptele curgând în jos. Balustrada scării rulante era moale, caldă; nam numărat nivelele pe lângă care am trecut; tot mai mulți oameni se opreau în fața unor cutii emailate care ieșeau din perete la fiecare pas; le atingeau cu degetul și ceva le cădea în palmă; apoi strecurau acel ceva în buzunar și porneau mai departe. Fără să știu de ce, am imitat întrutotul gesturile bărbatului în haină largă, violetă, din fața mea: am apăsat o tastă cu o mică depresiune pentru vârful degetului și în palmă mia căzut un tub micuț, colorat, translucid, călduț. Lam clătinat, lam ridicat înaintea ochilor — să fie un gen de pilule? Nu. O sticluță? Navea nici dop, nici picurător. Ce rol avea? Ce făceau ceilalți oameni? Le băgau în buzunare. Inscripția de pe cutia emailată: LARGAN. Am rămas locului; eram derutat. Și deodată mam simțit aidoma unei maimuțe căreia ia fost dat un stilou, sau o brichetă; pentru o clipă ma cuprins o furie oarbă; am strâns din fălci, am îngustat ochii și, cu umerii adunați, mam alăturat șuvoiului de pietoni. Coridorul se lărgi, deveni o sală. Litere arzătoare: AMOREAL AMOREAL.

Dincolo de curgerea grăbită a mulțimii, pe deasupra capetelor, am zărit o fereastră în depărtare. Prima fereastră. Panoramică, enormă.

Toate firmamentele nopții atârnau parcă pe o suprafață netedă. Pe un orizont de cețuri înflăcărate — galaxii multicolore de piețe, aglomerări de spirale luminoase, fosforescențe pâlpâind deasupra zgârienorilor, străzile: o târâre, o viermuială de mărgelușe colorate, iar deasupra, perpendicular, vârtejuri de neon, penaje și fulgere, cercuri, avioane și sticle de flăcări, păpădiile roșii, ale semnalizatoarelor luminoase sori de — o clipă — și hemoragii de reclame, mecanice și violente. Am rămas locului și am privit, auzind, înapoia mea, foșnetul permanent a sute de picioare. Brusc orașul dispăru și se ivi un chip uriaș, înalt de trei metri.

— Ați vizionat secvențe din jurnalele anilor șaptezeci, în cadrul serialului Imagini ale vechilor capitale. Acum știrile. Transtel se extinde pentru a îngloba studiourile cosmolyte…

Am luato la fugă. Nu era o fereastră. Era un ecran de televizor. Am iuțit pasul. Începusem să transpir.

În jos. Mai repede. Pătrate aurii de lumină. În interior, mulțimi, spumă în pahare, un lichid aproape negru — nu bere, cu o sclipire verzuie, veninoasă — și tineri, băieți și fete, ținânduse pe după mijloc, în grupuri de câte șase, opt, blocând drumul dea curmezișul întregii artere, îndreptânduse către mine; trebuiau să se despartă pentru ami face loc. Eram înghiontit. Fără sămi dau seama, am pășit pe o bandă rulantă. Destul de aproape de mine sclipi o pereche de ochi surprinși — o fată frumoasă, de culoare, îmbrăcată în ceva ce strălucea ca metalul impregnat cu fosfor. Țesătura i se lipea de trup: părea dezbrăcată. Fețe albe, galbene, câțiva negri înalți, totuși eu rămâneam cel mai înalt. Oamenii îmi făceau loc. Sus de tot, înapoia ferestrelor convexe, goneau forme răzlețe, cântau orchestre invizibile. Aici continua o promenadă curioasă; în coridoarele întunecoase, siluetele lipsite de capete ale femeilor: puful ce le acoperea brațele iradia lumină, astfel încât numai gâturile lor înălțate se zăreau ca niște lujeri albi și ciudați, și sclipirile risipite prin păr — o pudră luminiscentă? Un pasaj de legătură îngust mă conduse până la un șir de încăperi cu statui grotești — se mișcau, ba chiar erau active; un fel de stradă largă, cu extremități ridicate, vuia de râsete. Oamenii se amuzau, dar ce anume îi făcea să râdă — statuile?

Forme gigantice în conuri de lumină; din ele se revărsa o lumină rubinie, o lumină aidoma mierii, groasă ca un sirop, o neobișnuită concentrare de culori. Am continuat să merg pasiv, cu pleoapele aproape lăsate, pierdut. Un coridor verde, abrupt, pavilioane grotești, pagode cu podețe de acces, peste tot cafenele micuțe, miros pătrunzător, înțepător, de mâncare prăjită, șiruri de flăcări de gaz înapoia vitrinelor, clinchetul sticlei, sunete metalice, repetate, de neînțeles. Mulțimea care mă purtase aici se contopi cu alta, apoi se rarefie; toți suiau în cupeuri deschise; ba nu, erau doar transparente, parcă modelate din sticlă, până și locurile erau asemănătoare sticlei, deși moi — fără să știu cum, mam pomenit înăuntru. Ne deplasam. Cupeul gonea, oamenii strigau, acoperind sunetele unui difuzor care repeta: „Nivelul Meridional, Meridional, schimbă pentru Spiro, Atale, Blekk, Frosam; întregul vagon părea că se topește, străpuns de suliți de lumină; pereții treceau în zbor în dâre de foc și culoare; arcuri parabolice, platforme albe. „Forteran, Forteran, schimbă pentru Galee, schimbă pentru rasturi exterioare, Makra”, bolborosea difuzorul, vagonul se opri, apoi își reluă goana. Am descoperit un lucru remarcabil: nu exista nici o senzație de frânare sau accelerare, de parcă inerția fusese anulată. Cum era posibil așa ceva? Am experimentat, îndoindumi ușor genunchii, la trei opriri consecutive. Nici la viraje nu se întâmpla nimic. Oamenii coborau și urcau. În față stătea o femeie cu un câine; nu mai văzusem un asemenea câine; era uriaș, avea capul ca o bilă, hidos; în ochii lui căprui, placizi, se reflectau ghirlande de lumini tot mai mici, îndepărtânduse. RAMBRENT RAMBRENT. Urmă o vâlvătaie dinspre tuburile fluorescente albe și albăstrui; treptat, sclipirea lăsă loc rocii; vagonul se opri. Am coborât și am înlemnit. Deasupra concavității tipamfiteatru a opririi se înălța o structură multietajată pe care am recunoscuto; mă aflam tot în stație, în alt loc din interiorul aceleiași săli gigantice, amplificată de vastele suprafețe albe. Mam îndepărtat către marginea depresiunii perfect geometrice — vagonul plecase deja — și am întânit altă surpriză. Nu mă găseam pe fund, așa cum crezusem; de fapt, mă aflam destul de sus, cam la patruzeci de nivele deasupra benzilor vizibile în abis, deasupra punților argintii a veșnic plutitoarelor platforme; între acestea se deplasau forme lungi, silențioase, iar oamenii ieșeau din ele prin șiruri de chepenguri; părea că niște pești monstruoși, placați cu crom, depuneau, la intervale regulate, icre negre și colorate. Peste toate, prin pâcla distantei, zăream cuvinte aurii deplasânduse:

REVENITĂ AZI GLENIANIA ROON CU ÎNREGISTRAREA EI MIMORFICĂ REALĂ ADUCE UN TRIBUT ÎN ORATORIU MEMORIEI LUI RAPPER KERX POLITR. BULETIN DE ȘTIRI TERMINAL: ASTĂZI ÎN AMMONLEE PETIFARGUE A PRODUS SISTOLIZAREA PRIMULUI ENZOM. GLASUL DISTINSULUI GRAVISTICIAN VA FI TRANSMIS LA ORA DOUĂZECI ȘI ȘAPTE. ARRAKER ÎN FRUNTE. ARRAKER ȘIA REPETAT SUCCESUL CA PRIMUL DISTRUGĂTOR AL SEZONULUI LA STADIONUL TRANSVAAL.

Mam întors cu spatele. Deci se schimbase până și sistemul orar. Sub lumina literelor gigantice care pluteau deasupra oceanului de capete ca niște șiruri de acrobați arzători pe sârmă, țesăturile metalice ale veșmintelor femeilor izbucneau în flăcări neașteptate. Am continuat să merg, indiferent, dar ceva dinăuntrul meu repeta întruna: Deci sa schimbat până și timpul. Întrun fel, asta mia pus capac. Nu vedeam nimic, deși țineam ochii deschiși. Doream un singur lucru: să fug, să găsesc o ieșire din stația aceea infernală, să ajung sub cerul liber, la aer, să văd stelele, să simt vântul.

Am fost atras de o alee de lumini alungite. Pe piatra transparentă a plafoanelor, era scris cu o flăcăruie ascuțită, încastrată în albastru: TELETRANS TELEPORT TELETON. Printrun portal ogival (cu toate că era un portal imposibil, dezlipit de fundația sa, ca imaginea în negativ a unui bot de rachetă), am ajuns întro sală tapisată cu foc auriu, înghețat. În nișe aflate dea lungul pereților se găseau sute de cabine; oamenii alergau în ele, năvăleau afară grăbiți; unii azvârleau pe podea panglici rupte, nu benzi de telex, altceva, cu proeminențe poansonate; alții călcau peste ele. Voiam să părăsesc locul; din greșeală, am pătruns întro odaie întunecată; înainte dea avea timp să mă retrag, ceva bâzâi, o străfulgerare ca de bliț fotografic, și dintro fentă cu ramă metalică, de genul celor de la cutiile poștale, lunecă o foaie de hârtie lucioasă, împăturită în două. Am luato și am desfăcuto: apăru un chip, cu gura întredeschisă, cu buzele subțiri, puțin strâmbe; mă privea cu ochii mijiți: eram eu însumi! Am împăturit foaia și spectrul de plastic a dispărut. Am depărtat ușor marginile: nimic. Mai mult: apăru din nou, ivinduse ca din neant, un cap retezat de restul trupului, atârnând deasupra foii și cu o expresie nu prea inteligentă. Pentru o clipă miam contemplat figura — era o fotografie tridimensională? Am băgat hârtia în buzunar și am ieșit din odaie. Un iad auriu părea că pogoară asupra mulțimii, un tavan din magmă arzătoare, ireal, dar scuipând flăcări adevărate, și nimeni nui acorda atenție; zoriții fugeau de la o cabină la alta; ceva mai departe, litere verzi săreau și coloane de cifre curgeau în josul unor ecrane înguste; alte cabine ce aveau în loc de uși obloane care se ridicau rapid la apropierea cuiva; în cele din urmă am găsit o ieșire.