Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

— Gata, gata, fii cuminte, am rostit. Nu putea fi real — o fantomă, aidoma cântăreței, aidoma celor de lângă automobilele negre — căscă, la un pas depărtare. În caverna întunecată străfulgerară colții, închise fălcile cu pocnetul unei porți zăvorite, am simțit duhoarea răsuflării lui, ce…

Strănută. Iam simțit stropii de salivă, și înainte dea putea să mă înspăimânt, mă împunse în șold cu capul său uriaș, se frecă de mine, torcând; am simțit o gâdilătură idioată în piept…

Își întoarse gâtul spre mine, pielea aceea largă, atârnând îmblănită. Semiconștient, am început săl scarpin, săl mângâi, și el toarse mai sonor; înapoia lui sclipi altă pereche de ochi, încă un leu, nu, o leoaică, carel împinse cu umărul întro parte. În gâtlejul său se auzea un huruit, un tors, nu, un muget. Leoaica insistă. El lovi cu laba. Leoaica pufni mânioasă.

„No să se termine bine”, miam spus. Eram lipsit de apărare și leii erau pe cât de vii, pe cât de adevărați șii poate închipui cineva. Stăteam în mirosul greu al trupurilor lor. Leoaica mârâia întruna; brusc, leul își smulse blana aspră din mâinile mele, își întoarse către ea capul enorm, și răcni; leoaica se prăbuși la pământ.

„Trebuie să plec”, leam spus fără glas, mișcândumi doar buzele. Am început să mă retrag, încetișor, în direcția porții; nu era o mișcare plăcută, dar se părea că leul nu mă observa. Se așezase greoi, semănând iarăși cu un bolovan alungit; leoaica stătea la căpătâiul lui șil împungea cu botul.

Când am închis poarta înapoia mea, am izbutit să no iau la goană. Genunchii îmi tremurau puțin și gura îmi era uscată; am izbucnit întrun râs isteric. Îmi aminteam cum îi vorbisem leului, „Gata, gata, fii cuminte”, convins că era doar o iluzie.

Vârfurile arborilor se conturau mai distinct pe cer; se iveau zorile. Mam bucurat, pentru că nu știam cum să ies din parc. Acum era complet pustiu. Am trecut pe lângă cupola de piatră unde apăruse cântăreața; pe următoarea alee, am întâlnit un robot care tundea gazonul. Nu știa nimic despre vreun hotel, dar mia dat indicații cum puteam ajunge la cea mai apropiată scară rulantă. Cred că am coborât câteva nivele și, ieșind din nou pe o stradă, la capătul scării, am revăzut cu surprindere cerul. Totuși, capacitatea mea de a fi uimit se cam epuizase. Îmi era de ajuns. O vreme am mers. Îmi amintesc că mai târziu mam așezat lângă o fântână, deși poate că nu era o fântână. Apoi mam ridicat și am pășit în lumina atotcuprinzătoare a noii zile, până ce mam trezit din stupoare înaintea unor ferestre mari, strălucitoare, și a literelor incandescente HOTEL ALCARON.

În cușca portarului care semăna cu o cadă de baie răsturnată, a unui uriaș, se afla un robot, minunat construit, semitransparent, cu brațe lungi, delicate. Fără să întrebe nimic, îmi întinse registrul de oaspeți; am semnat și am urcat, ținând în mână un tichet mic, triunghiular. Cineva — habar nam cine anume — mă ajută să deschid ușa sau, de fapt, o deschise în locul meu. Pereți de gheață, iar în ei, circulau flăcărui; de sub fereastră, când mam apropiat, un scaun a apărut de nicăieri și a lunecat sub mine; tăblia unei mese a început să coboare, alcătuind un fel de birou. Însă eu doream un pat. Nam putut zări niciunul și nici nam încercat să caut. Mam întins pe carpeta spumoasă și imediat am adormit sub lumina artificială din odaia fără geamuri, deoarece ceea ce crezusem că era o fereastră se dovedise a fi, bineînțeles, un televizor, așa încât am început să plutesc în somn cu știința că de acolo, dinapoia ecranului din sticlă, un chip gigantic se strâmba la mine, se gândea, râdea, flecărea, bolborosea… Mam cufundat, eliberat, întrun somn ca de moarte, în care până și timpul încremenise.

Cu ochii încă închiși, miam atins pieptul; aveam puloverul pe mine; dacă ațipisem fără să mă dezbrac, însemna că eram de cart. „Olaf!” am vrut să spun, și mam ridicat brusc în capul oaselor.

Eram întrun hotel, nu pe Prometeu. Îmi aminteam totul: labirintul stației, fata, inițierea mea, teama ei, stânca albăstruie a Terminalului deasupra lacului negru, cântăreața, leii…

Căutând baia, am descoperit întâmplător patul; se afla întrun perete, și cădea sub forma unui pătrat bombat, sidefiu, când se apăsa întrun anume loc. În baie nu exista cadă sau chiuvetă, nimic, doar plăcuțe strălucitoare în plafon și o mică adâncitură pentru tălpi, căptușită cu un plastic spongios. Nimic nu semăna cu un duș. Mă simțeam ca un Neanderthal. Mam dezbrăcat grăbit, apoi am rămas cu hainele în brațe, deoarece nu existau cuiere; exista în schimb un compartiment întrun perete — am azvârlit totul înăuntru. Lângă nișă, trei butoane, albastru, roșu și alb. Am apăsat pe cel alb. Pe cel roșu. Lumina se stinse. Se auzi un vuiet, dar nu era apă, ci un curent de aer puternic, care mă cuprinse, suflând ozon și încă ceva; picături mari, sclipitoare, mi se depuneau pe piele. Sfârâiră și se evaporară. Nam simțit umezeală, ci un fel de furnicar de electrozi moi, masândumi mușchii. Am încercat butonul albastru: curentul se schimbă. Acum mă traversa o senzație extrem de aparte. Mam gândit că odată ce te obișnuiai cu așa ceva, putea săți placă. La Adaptare, pe Lună, naveau — existau numai băi obișnuite. Mam întrebat care putea fi motivul. Sângele îmi circula mult mai rapid, mă simțeam bine: singura problemă era că nu știam cum sau cu ce să mă spăl pe dinți. În cele din urmă am renunțat. În zid exista încă o ușă, purtând pe ea indicația „Halate de baie”. Am privit înăuntru. Nici un halat, doar trei flacoane metalice, cumva asemănătoare sifoanelor. Eram însă deacum uscat și nu mai trebuia să mă șterg.

Am deschis compartimentul unde îmi pusesem hainele și am avut un șoc: era gol. Noroc că lăsasem slipul afară. Am revenit în cameră și am căutat un telefon ca să aflu ce se întâmplase cu hainele. În cele din urmă, am descoperit telefonul lângă fereastră — continuam să denumesc astfel ecranul de televizor — de unde sărise, din perete, când am început să înjur cu glas tare, reacționând, bănuiesc, la sunetul glasului. O manie idioată de a ascunde obiectele în ziduri. Recepția răspunse. Am întrebat de haine.

— Leați pus în spălătorie, rosti un bariton blând. Vor fi gata peste cinci minute.

Merge, miam spus. Stăteam lângă birou. Tăblia acestuia se deplasă îndatoritoare sub cotul meu de cum mam aplecat înainte. Oare cum funcționa? Navea rost sămi bat capul; majoritatea oamenilor beneficiază de tehnologia civilizației lor fără so înțeleagă.

Stăteam dezbrăcat, doar cu slipul pe mine, și analizam posibilitățile. Puteam merge la Adaptare. Dacă ar fi fost doar o introducere în tehnologie și obiceiuri, naș fi ezitat, dar remarcasem încă pe Lună că, în același timp, se încerca o sugerare a unor anumite abordări, ba chiar aprecieri de fenomene; cu alte cuvinte, porneau cu o scară pregătită de valori, și dacă nu le adoptai, îți atribuiau reacția respectivă — și, în general, totul — conservatorismului rezistenței subconștiente, obiceiurile înrădăcinate, și așa mai departe. Naveam de gând să renunț la asemenea obiceiuri și rezistență până ce nu mă convingeam că mi se oferea ceva mai bun, iar lecțiile primite în noaptea trecută nu contribuiseră cu nimic la schimbarea opiniei mele. Nu voiam școlarizare sau reabilitare, în orice caz nu cu atâtea politețuri, și nu imediat. Era curios că nu mă betrizaseră. Trebuia să aflu de ce no făcuseră.