Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

— O săți arăt. Acuși!

Am sărit înapoi; apăruse cel care vorbise, grasul cu calotă. Am vrut săl înhaț de braț, însă degetele miau trecut prin el, prinzând doar aerul. Am înlemnit, stupefiat; ei continuară să sporovăiască. Deodată mi sa părut că din penumbra de deasupra mașinilor, de undeva de sus, mă privea cineva. Mam apropiat de marginea luminii și am văzut pete palide de chipuri; acolo sus era ceva asemănător unui balcon. Orbit de lumină, nu puteam zări prea mult; destul, totuși, sămi dau seama cum mă făcusem de râs. Am fugit de parcă mar fi urmărit ceva. Următoarea stradă suia, terminânduse cu o scară rulantă. Mam gândit că poate acolo aveam să găsesc un Infor, și am urcat pe treptele aurii. Mam pomenit întro piațetă circulară, destul de mică. În centru se ridica o coloană, înaltă, transparentă ca sticla; înăuntru dansa ceva —, forme purpurii, cafenii și violete, ce nu semănau cu nimic văzut vreodată de mine, aidoma unor sculpturi abstracte care înviaseră, dar foarte amuzante. Mai întâi se dilată o culoare, apoi alta, după aceea se concentrară, căpătând formă întrun mod extrem de comic; acest mêlée de siluete, deși lipsite de fețe, capete, brațe, picioare, era foarte uman în desen, ba chiar semăna cu o caricatură. După o vreme miam dat seama că violetul era un bufon, îngâmfat, arogant, și în același timp laș; când explodă întrun milion de balonașe dansatoare, albastrul se apucă de treabă, angelic, modest, stăpânit, dar cumva fățarnic, de parcă se ruga sieși. Nu știu câtă vreme am privit. Nu văzusem niciodată ceva cât de cât asemănător. În afară de mine, nu mai era nimeni acolo, deși traficul automobilelor negre era mai intens. Nu știam nici măcar dacă erau sau nu ocupate, deoarece naveau ferestre. Din piațeta circulară se desprindeau șase străzi, unele în sus, altele în jos; se întindeau în depărtare, întrun mozaic delicat de lumini colorate. Nici un infor. Eram deja epuizat, nu doar fizic — simțeam că nu mai puteam înmagazina alte impresii. În anumite momente, umblând, scăpăm din vedere unele lucruri, deși nu dormeam în picioare; nu mai știam cum, sau când am intrat pe un bulevard larg; la o intersecție, miam încetinit mersul, am ridicat ochii și am zărit strălucirea orașului reflectată pe nori. Am rămas surprins — crezusem că mă aflam în subteran. Miam continuat drumul, acum întrun ocean de lumini mișcătoare, de vitrine fără geamuri, printre manechine gesticulând, învârtinduse ca niște sfârleze, executând o gimnastică frenetică; își înmânau unul altuia obiecte sclipitoare, umflau ceva — nici măcar nam privit în direcția lor. În depărtare se deplasau câțiva oameni; nu eram însă sigur că nu erau păpuși și nam încercat săi ajung. Clădirile se despărțiră — am văzut un indicator uriaș — TERMINAL PARC — și o săgeată verde luminoasă.

Oscară rulantă începea în spațiul dintre clădiri; dintrodată intră întrun tunel argintiu, cu un puls auriu în pereți, de parcă sub masca de mercur a zidurilor, metalul nobil curgea cu adevărat; am simțit o pală de aer fierbinte și totul dispăru — mă aflam întrun pavilion de sticlă. Avea forma unei scoici, cu un plafon striat care scânteia întrun verde deabia perceptibil; lumina provenea din vinișoare delicate, părând luminiscența unei singure și gigantice frunze tremurătoare. În toate direcțiile se deschideau uși; înapoia lor beznă și litere micuțe, deplasânduse pe podea: TERMINAL PARC TERMINAL PARC.

Am ieșit. Era întradevăr un parc. Copacii foșneau necontenit, invizibili în penumbră. Nu simțeam nici o adiere; probabil că vântul sufla mult mai sus; iar glasul arborilor, permanent, măreț, mă acoperea cu o boltă nevăzută. Pentru prima dată, mam simțit singur, totuși nu ca întro mulțime, pentru că senzația era plăcută. În parc trebuie să fi fost mai multe persoane: auzeam șoapte, din când în când întrevedeam pata indistinctă a unei fețe, ba o dată ma atins cineva. Vârfurile copacilor se împreunau, astfel încât stelele erau vizbile numai printre ramuri. Miam amintit că pentru a ajunge în parc urcasem; totuși, acolo, în piațeta cu culorile acelea dansând și unde străzile erau ticsite de vitrine, avusesem deasupra un cer înnorat; atunci cum se întâmpla că acum, la un nivel superior, cerul pe carel vedeam era înstelat? Nu puteam sămi explic.

Arborii se retraseră, și înainte dea zări apa iam simțit mirosul, mireasma de mâl, de putreziciune sau frunze ude; am încremenit.

Tufișuri întunecate formau un cerc negru în jurul lacului. Puteam auzi foșnetul stufului și al trestiilor, iar în depărtare, de cealaltă parte, se înălța, întro imensitate singuratică, un munte de piatră sticloasă strălucitoare, un masiv translucid deasupra câmpiilor nopții; nimbul spectral izvora din stâncile verticale, palide, albăstrui, bastion peste bastion, metereze de cleștar, prăpăstii — iar colosul acesta sclipitor, imposibil și incredibil, era reflectat întro copie prelungă, mai spălăcită, în apele negre ale lacului. Rămăsesem înlemnit și fascinat; vântul aducea ecouri slabe, îndepărtate, de muzică și, străduindumă, puteam vedea etajele și terasele orizontale ale gigantului. Întro luminare parcă miam dat seama că, pentru a doua oară, zăream stația, mărețul Terminal prin care rătăcisem în ziua anterioară, și că, poate, priveam chiar din fundul întinderii întunecate ce mă nedumerise întratât în locul unde o întâlnisem pe Nais.

Oare aceea era tot arhitectură, sau construcțiedemunți? Probabil pricepuseră că, depășind anumite limite, erau nevoiți să abandoneze simetria și regularitatea formei, și să învețe de la cel mai mare — elevi inteligenți ai planetei!

Am ocolit lacul. Colosul părea că mă conduce, cu înălțimea lui nemișcată, luminoasă. Da, îți trebuia curaj să proiectezi o asemenea formă, săi dai cruzimea abisului, încăpățânarea și asprimea tancurilor, steiurilor, fără a cădea în imitație mecanică, fără a pierde nimic, fără a falsifica. Am revenit la zidul de copaci. Albastrul Terminalului, palid pe cerul negru, continua să se întrevadă printre ramuri, apoi dispăru, ascuns de hățiș. Am depărtat crengile mlădii cu amândouă mâinile; rugii mă traseră de pulover, îmi sfâșiară pantalonii; scuturată de sus, rouă îmi căzu ploaie pe față; am apucat cu buzele câteva frunze și leam mestecat; erau fragede, amărui; pentru întâia dată după întoarcerea mea, simțeam că, în sfârșit, nu mai doream, nu mai căutam, nu mai aveam nevoie de nimic; îmi ajungea să înaintez orbește prin bezna aceasta, în hățișul foșnitor. Oare la așa ceva visasem zece ani?

Crengile se răriră. O potecă șerpuitoare. Pietrișul îmi scârțâia sub tălpi, strălucind ușor; preferam întunericul, însă am continuat pe cărare până la o boltă de piatră, sub care stătea o siluetă omenească. Nu știam de unde venea lumina care o scălda; locul era pustiu, în jur erau bănci, scaune, o măsuță răsturnată, și, nisip, afânat și adânc. Miam simțit picioarele afundânduse și am simțit că era călduț, în ciuda nopții răcoroase.

Sub cupola sprijinită de coloane crăpate, ruinate, se afla o femeie, parcă așteptândumă. Acum iam zărit chipul, râul de scântei în discurile de diamant carei acopereau urechile, veșmintele albe — în penumbră, argintii. Un vis? Mă găseam încă la câteva zeci de pași de ea când a început să cânte. Printre copacii nevăzuți, glasul îi era slab, aproape de copil, nu puteam distinge cuvintele, poate că nici nu existau cuvinte. Gura îi era pe jumătate deschisă, de parcă ar fi băut, iar pe față nu se vedea nici urmă de efort, absolut nimic, decât privirea fixă, de parcă ar fi zărit ceva imposibil de observat și despre asta cânta. Mia fost teamă să nu mă vadă și miam încetinit pașii. Pătrunsesem deja în inelul de lumină care înconjura cercul de piatră. Vocea ei spori în intensitate, conjura întunericul, implorând, nemișcată; brațele îi atârnau de parcă uitase că le avea, de parcă acum nu avea decât voce, în care se pierdea, i se dăruia, abandonând totul, și își lua rămas bun, știind că odată cu ultimul ecou stins, avea să se sfârșească nu doar cântecul. Nu știusem că era posibil așa ceva. Ea amuți, totuși continuam săi aud glasul; deodată, înapoia mea răsunară pași ușori; o fată alergă spre cântăreață, urmărită de cineva; cu un râset scurt, răgușit, urcă treptele și trecu drept prin cântăreață — apoi fugi mai departe; cel care o urmărea țâșni prin fața mea, o siluetă întunecată; dispărură, am auzit iarăși hohotul ațâțător al fetei și am rămas precum o stană de piatră, înfipt în nisip, fără să știu dacă să râd sau să plâng; cântăreață inexistentă fredona încetișor ceva. Nu voiam să ascult. Am pornit prin beznă; aveam chipul inert, ca un copil căruia i sa demonstrat falsitatea unui basm. Fusese un fel de profanare. Am mers, și glasul ei ma urmărit. Am cotit, cărarea continua, am zărit garduri vii sclipind palid, mănunchiuri de frunze ude atârnând peste o poartă metalică. Am deschiso. Înapoia ei, lumina era mai puternică. Gardul viu se termina printro deschidere largă, în bolovani ascunși pe jumătate în ierburi; unul dintre ei se mișcă, mărinduși dimensiunile; am privit în două flăcări decolorate — ochi. Mam oprit. Era un leu. Se ridică greoi, întâi pe labele anterioare. Acum îl zăream complet, la cinci pași de mine; avea o coamă rară, încâlcită; se întinse, o dată, de două ori; unduind ușor din umeri, se apropie de mine, fără să se audă cel mai slab zgomot. Însă îmi revenisem.