Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Nu există asemenea oameni, zise ea.

Mi sa părut că nam auzit bine.

— Ce?

— Nu există asemenea oameni, repetă fata. Toate acestea le fac roboții.

Sa lăsat tăcerea. Mam gândit că navea să fie ușor pentru mine să diger această lume nouă. Și brusc îmi trecu prin minte o reflecție, surprinzătoare, eu însumi nu maș fi așteptat niciodată la ea, dacă cineva miar fi prezentat situația respectivă doar ca o posibilitate teoretică: miam dat seama că această distrugere a ucigașului din om era o mutilare.

— Nais, am rostit. Deja sa făcut târziu. Cred co să plec.

— Unde?

— Nu știu. Ba stai! Cineva de la Adaptare trebuia să mă aștepte în stație. Am uitat complet! Nu lam putut găsi, înțelegi? Așa co să caut un hotel. Există hoteluri?

— Da. De unde ești?

— Deaici. Mam născut aici.

Cu aceste cuvinte, senzația generală de irealitate a revenit, și nam mai fost sigur nici de orașul acela, care exista doar în mine, și nici de acesta, spectral, în care se zgâiau capete de giganți, așa încât, pentru o secundă, mam întrebat dacă nu cumva eram la bordul navei, visând un alt coșmar extrem de intens al întoarcerii mele.

— Bregg.

Iam auzit glasul ca din depărtare. Am tresărit. Uitasem complet de ea.

— Da?

— Rămâi.

— Ce?

Tăcu.

— Vrei să rămân?

Nu răspunse. Mam îndreptat spre ea, mam aplecat deasupra scaunului, am apucato de brațele reci și am ridicato. Stătea docilă. Capul îi căzu pe spate și iam zărit dinții sclipind; no doream, voiam doar să spun: „Dar ție frică”, iar ea să răspundă că nu era așa. Atât. Ochii îi erau închiși, dar deodată albul lor sclipi de sub gene; mam aplecat deasupra chipului, privind de aproape în ochii sticloși de parcă doream săi cunosc frica, so împărtășesc. Gâfâind, se strădui să se desprindă, însă nam simțito, abia când începu să geamă „Nu! Nu!”, am slăbit strânsoarea. Se rezemă de perete, acoperind parțial o față rotofeie, uriașă care ajungea până la tavan, și care, acolo, înapoia sticlei, vorbea întruna, prea exagerat, mișcânduși buzele gigantice și limba cărnoasă.

— Nais…, am rostit încetișor. Am lăsat brațele sămi cadă pe lângă corp.

— Nu te apropia de mine!

— Dar tu ai zis…

Ochii îi fulgerau sălbatici.

Mam plimbat agitat prin cameră. Nais mă urmărea din privire, de parcă aș fi fost… de parcă ea stătea întro cușcă…

— Plec, am anunțat.

Nu răspunse. Voiam să adaug ceva — câteva cuvinte de scuze, de mulțumiri, ca să no părăsesc astfel — însă nam reușit. Dacă iar fi fost teamă, doar așa cum unei femei îi este frică de un bărbat, un bărbat ciudat, necunoscut, ba chiar amenințător, atunci nu miar fi păsat; dar era altceva. Am privito și am simțit furia crescând în mine. Să apuc brațele acelea albe, goale și so zgâlțâi…

Mam întors și am plecat. Ușa exterioară cedă atunci când am împinso; coridorul larg era aproape complet întunecat. Nu reușeam să găsesc ieșirea către terasa aceea. Am ajuns la niște cilindri umpluți cu o lumină albăstruie blândă — lifturi. Cel de care mă apropiasem urca deja; poate că apăsarea piciorului meu pe prag era suficientă. Liftul coborî multă vreme. Am zărit straturi alternative de întuneric. Secțiunile transversale ale unor plafoane, albe, cu miezuri roșii, ca grăsimea pe mușchi, trecură în sus, leam pierdut numărul, liftul căzu, căzu, era ca o călătorie în străfunduri, de parcă fusesem azvârlit în josul unei conducte sterile, iar această clădire colosală, cufundată în somnul și siguranța ei, scăpa de mine. O parte a cilindrului transparent se deschise. Am început să merg.

Cu mâinile în buzunare, în întuneric, pasul lung și ferm, am inspirat adânc aerul răcoros simțind freamătul nărilor, inima lucrând lent, pompând sânge. În fantele joase de deasupra drumului pâlpâiau luminițe, acoperite din timp în timp de mașinile silențioase; nu exista nici un pieton. Printre formele negre se întrezărea o strălucire — mam gândit că putea fi un hotel. Era însă o bandă rulantă iluminată. Am urcat pe ea. Deasupra mea pluteau niște arcade albicioase ale unor construcții; undeva în depărtare, deasupra muchiilor întunecate ale clădirilor, defilau necontenit literele sclipitoare ale știrilor; brusc, banda rulantă mă aduse întrun interior luminat și se opri.

Niște trepte late coborau, argintii ca o cascadă mută. Pustietatea mă surprindea; după ce o părăsisem pe Nais, nu mă întâlnisem cu nici un trecător. Scara rulantă era foarte lungă. Dedesubt lucea o stradă largă, de ambele părți se deschideau pasaje în clădiri; sub un arbore cu frunze albastre — deși poate că nu era un arbore adevărat — am zărit niște oameni; mam apropiat de ei, apoi mam îndepărtat. Se sărutau. Am mers către sunetul înfundat al muzicii, vreun restaurant sau bar, aflat undeva în vecinătatea străzii. Câteva cupluri stăteau înăuntru. Mam gândit să intru și să întreb de un hotel. Peodată mam izbit, cu tot corpul, de o barieră invizibilă. Era un perete de sticlă, perfect transparent. Intrarea era în apropiere. Înăuntru, cineva începu să râdă și mă arătă celorlalți. Am intrat. La o masă laterală, un bărbat întrun tricou negru (care era, de fapt, asemănător puloverului meu, dar cu un guler mare, umflat), ținea un pahar în mână și mă privea. Mam oprit în fața lui. Zâmbetul îi îngheță pe gura întredeschisă. Am rămas nemișcat. Se făcu liniște. Doar muzica mai continua, venind parcă dincolo de perete. Ofemeie scoase un sunet slab, ciudat. Am privit în jur, la chipurile imobile, apoi am plecat. Abia în stradă miam amintit că intenționasem să întreb de un hotel.

Am pătruns întrun pasaj. Era plin cu vitrine. Birouri de turism, magazine de sport, manechine în diferite poziții. De fapt, nu erau tocmai vitrine, deoarece totul se afla direct în stradă, de ambele părți ale benzii rulante care trecea prin mijloc. De câteva ori am greșit, confundând cu oameni siluetele care se mișcau înăuntru. Erau marionete, pentru reclamă, executând mereu aceleași mișcări. Ovreme am privit una dintre ele — o păpușă cu obrajii umflați, cântând la flaut. Ofăcea atât de bine, încât mia venit so strig. Ceva mai departe erau un fel de săli de jocuri; roți uriașe, rotinduse aidoma unor curcubee infinite, conducte argintii atârnând din plafon și ciocninduse între ele cu sunet de zurgălăi, oglinzi prismatice scânteind, însă totul era pustiu. Chiar la capătul pasajului, în beznă, clipea un semn: AICI HAHAHA. Dispăru. Mam îndreptat întracolo. AICI HAHAHA se aprinse din nou și dispăru. În următoarea străfulgerare am întrevăzut o intrare. Am auzit glasuri. Am pătruns printro perdea de aer cald, mișcătoare.

Înăuntru se aflau două automobile fără roți; câteva lămpi luminau sala, iar sub ele trei oameni gesticulau aprinși, parcă certânduse. Mam apropiat de ei.

— Salut!

Nici măcar nu sau întors; au continuat să discute, precipitat. Nu înțelegeam mare lucru.

— Atunci stoarce, atunci stoarce, chițăi cel mai scund dintre ei, care avea un pântece proeminent. Purta pe cap o calotă înaltă.

— Domnilor, caut un hotel. Undeaș…?

Nu mă băgară în seamă, de parcă naș fi existat. Mam înfuriat. Fără un cuvânt, am pășit în mijlocul lor. Cel mai apropiat de mine (iam zărit ochii stupizi, cu albul strălucind, și buzele tremurătoare) bolborosi:

— Eu să storc? Stoarcete tu!

De parcă ar fi vorbit cu mine.

— De ce faceți pe surzii? am întrebat și brusc, din locul unde mă aflam — parcă din interiorul meu, din pieptul meu — se auzi un țipăt ascuțit: