Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

Puteam căuta pe unul dintre noi; pe Olaf. Asta ar fi contravenit în mod vădit recomandărilor Adaptării. Ah, da, ei nu ordonau niciodată; repetau întruna că acționau numai în interesul meu, că puteam face orice doream, chiar să sar de pe Lună pe Pământ (spiritual dr. Abs), dacă eram așa grăbit. Alesesem să ignor Adaptarea; dar poate că Olaf nu era de aceeași părere. Oricum, o săi scriu. Aveam adresa lui.

Munca. Săncerc sămi caut o slujbă? Ce anume, pilot? Și să fac curse MartePământMarte? Eram expert în așa ceva, dar…

Deodată miam amintit că aveam ceva bani. De fapt, nu erau tocmai bani, deoarece li se spunea altfel, însă nu izbuteam să remarc diferența, atâta timp cât puteam obține orice cu ei. Iam cerut recepționerului o legătură cu orașul. În receptor, o melodie îndepărtată. Telefonul nu avea cifre nici disc; trebuia să dau numele băncii? Îl notasem pe un cartonaș — era în haine. Mam uitat în baie: hainele erau curate; în buzunar aveam toate nimicurile mele, inclusiv cartonașul.

Banca nu era o bancă — se numea Omnilox. Am rostit denumirea și, imediat, de parcă apelul meu fusese așteptat, a răspuns o voce aspră:

— Aici Omnilox.

— Mă numesc Bregg, am rostit, Hal Bregg, și înțeleg că am un cont la dumneavoastră… aș dori să știu cât conține.

Ceva pârâi și un alt glas, mai ascuțit, întrebă:

— Hal Bregg?

— Da.

— Cine a deschis contul?

— Cosnav — Cosmic Navigation — din ordinul Institutului Planetologic și al Comisiei pentru Afaceri Cosmice a Națiunilor Unite, dar asta sa petrecut acum o sută douăzeci și șapte de ani.

— Aveți vreo identificare personală?

— Nu, doar o hârtie de la Adaptarea de pe Lună, de la directorul Oswamm…

— Este perfect. Valoarea contului: douăzeci și șase de mii patru sute șapte ea.

— Eți?

— Da. Mai doriți și altceva?

— Aș vrea să scot niște ba… adică niște eți.

— Sub ce formă? Doriți un calster?

— Cei ăsta? Un carnet de cecuri?

— Nu. Puteți plăti cu bani lichizi, oricând.

— Da. Bun.

— Cât de mare să fie calsterul?

— Nici nu știu… vreo cinci mii…

— Cinci mii. Perfect. Să vil trimit la hotel?

— Da. Stați… am uitat numele hotelului.

— Nu este cel din care vorbiți acum?

— Ba da.

— Este Alcaron. Vă trimitem calsterul imediat. Un ultim amănunt: vi sa modificat cumva mâna dreaptă?

— Nu. de ce?

— În caz contrar, ar fi trebuit să schimbăm calsterul. Îl veți primi foarte repede.

— Mulțumesc, am rostit, punând jos receptorul.

Douăzeci și șase de mii, cât de mult însemna asta? Naveam nici cea mai vagă idee. Ceva începu să bâzâie. Un radio? Era telefonul. Am ridicat receptorul.

— Bregg?

— Da, am răspuns. Pentru o clipă, inima mia bătut mai repede. Îi recunoscusem vocea. De unde ai știut că sunt aici? am întrebato, deoarece tăcuse un timp.

— De la un Infor. Bregg… Hal… uite, voiam săți explic…

— Nai ce sămi explici, Nais.

— Ești supărat. Dar încearcă să înțelegi…

— Nu sunt supărat.

— Hal, zău. Vino azi pe la mine. Vii?

— Nu, Nais; spunemi, te rog — cât de mult înseamnă douăzeci și șase de mii de eți?

— Cum adică, cât de mult? Hal, trebuie să vii.

— Păi… cât poți trăi cu suma asta?

— Cât dorești. La urma urmei, traiul nu costă nimic. Dar să lăsăm astea. Hal, dacă voiai să…

— Așteaptă. Tu câți eți cheltuiești întro lună?

— Depinde. Uneori douăzeci, uneori cinci, sau nimic.

— Aha. Mulțumesc.

— Hal! Ascultămă!

— Te ascult.

— Să no terminăm așa…

— Nu terminăm nimic, iam zis, pentru că nici nam început nimic. Mulțumesc pentru tot, Nais.

Am închis telefonul. Traiul nu costă nimic? În acel moment chestiunea respectivă mă interesa cel mai mult. Însemna oare că existau unele obiecte sau servicii gratuite?

Telefonul sună din nou.

— Aici Bregg.

— Recepția. Domnule Bregg, un calster de la Omnilox. Vil trimit sus.

— Mulțumesc… alo!

— Da?

— Camera se plătește?

— Nu, domnule.

— Nimic?

— Nimic, domnule.

— În hotel există vreun restaurant?

— Da, există patru. Doriți să dejunați în cameră?

— Da, și… mâncarea se plătește?

— Nu, domnule. Va sosit calsterul. Dejunul va fi servit imediat.

Robotul închise, și nam apucat săl întreb unde trebuia să caut calsterul. Nu știam cum arăta. Ridicândumă de la birou, care abandonat, se micșoră și se plie imediat, am zărit un fel de suport crescând din peretele de lângă ușă; pe el se afla un obiect de plat, învelit în plastic transparent și semănând cu o tabacheră micuță. Pe o față avea un șir de fante mici. În ele se vedea numărul 1100 1000. Pe fundul obiectului existau două butonașe inscripționate „1” și „0”. Lam privit, derutat, până ce miam dat seama că suma de cinci mii era scrisă în sistem binar. Am apăsat pe „1” și în palmă mia căzut un triunghi micuț din plastic, stanțat cu cifra 1. Era deci un fel de ștanță sau presă pentru bani, până la suma indicată în fante — numărul scăzuse cu o unitate.

Eram îmbrăcat și gata de plecare, când miam amintit de Adaptare. Am telefonat și leam spus că nu izbutisem săl găsesc pe omul lor în Terminal.

— Am fost îngrijorați, spuse un glas de femeie, dar azi dimineață am aflat că locuiți la Alcaron…

Știau unde mă aflam. Atunci, de ce nu mă găsiseră în stație? Fără îndoială, plănuiseră să fie așa. Trebuia să mă rătăcesc, ca sămi dau seama ce lipsită de temei fusese „rebeliunea” mea de pe Lună.

— Așa este, am replicat politicos. Acum ies să vizitez orașul. O să comunicăm mai târziu.

Am părăsit odaia; coridoarele curgeau, o mișcare argintie spre interior, și peretele odată cu ele — ceva nou pentru mine. Am luat scara rulantă în jos și la nivele succesive am trecut pe lângă baruri; unul dintre ele era verde, parcă scufundat în apă. Fiecare nivel avea culoarea lui dominantă, argintiu, auriu, deja începuseră să mă enerveze. Și după numai o zi! Ciudat era că lor le plăcea. Stranii gusturi. Apoi însă, miam amintit imaginea Terminalului noaptea.

Trebuia sămi fac rost de niște haine. Odată luată această hotărâre am ieșit în stradă. Cerul era acoperit, dar norii erau luminoși, sus de tot, iar ocazional soarele sclipea printre ei. Abia acum vedeam — de pe bulevard, prin mijlocul căruia se întindea un șir dublu de palmieri uriași, cu frunzele trandafirii ca niște limbi — o panoramă a orașului. Clădirile se ridicau aidoma unor insule; ici și colo, câte un turn se înălța către firmament, un jet înghețat, dintrun material lichid, de o înălțime incredibilă. Fără îndoială ajungeau până la câțiva kilometri. Știam — îmi spusese cineva, pe Lună — că nu mai construia nimeni așa ceva, moda clădirilor înalte trecuse în mod natural. Erau monumente ale unei epoci arhitecturale nu prea fericite, deoarece, exceptând imensitatea lor, echilibrată doar de zveltețea formelor, nu exista nimic care să încânte ochiul. Păreau niște conducte cafenii și aurii, negre și albe, dungate transversal, sau argintii, cu scopul dea susține sau propti norii, iar platformele de aterizare ce înfloreau din ele, profilânduse pe fundalul cerului, atârnând în văzduh pe suporți tubulari, te duceau cu gândul la rafturi de bibliotecă.

Mult mai atractive erau noile construcții, fără ferestre, astfel încât toate zidurile lor puteau fi ornamentate. Întregul oraș căpăta aspectul unei gigantice expoziții de artă, o galerie pentru maeștrii culorii și ai formei. Nu pot spune cămi plăcea tot ceea ce împodobea înălțimile acelea de douăzeci și treizeci de niveluri, însă pentru un personaj în vârstă de o sută cincizeci de ani eu nu eram, îndrăznesc să spun, exagerat de refractar. După gustul meu, cele mai atractive erau clădirile împărțite în două de grădini. Poate că nu erau locuințe — faptul că structurile se întrerupeau la mijloc și păreau că se sprijină pe perne de aer (pereții acelor grădini înalte de un etaj fiind din sticlă) dădeau impresia de grație; în același timp, benzi de iarbă unduitoare brăzdau edificiile cu o plăcută neregularitate.