Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

Pe bulevarde, dea lungul acelor palmieri cu aspect cărnos, care numi plăceau în mod deosebit, curgeau două fluvii de automobile negre. Acum știam că se numeau glidere. Deasupra clădirilor zburau alte vehicule, nu elicoptere sau avioane; semănau cu niște creioane ascuțite la ambele capete.

Pe benzile rulante se zăreau puțini oameni, nu atâția câți fuseseră în oraș cu o sută de ani în urmă. Exista o rarefiere pronunțată a circulației, în special pedestre, poate datorită înmulțirii nivelurilor lor, deoarece dedesubtul orașului se întindeau succesiv, tot mai adânc, straturi subterane, cu străzi, piețe, magazine — un Infor de colț îmi spuse, de pildă, că cel mai bine era să cumpăr de la nivelul Serean. Era un Infor de mâna întâi, sau poate că acum izbuteam să mă exprim mai bine, deoarece îmi dădu o cărticică din plastic conținând patru pliante, hărți ale sistemului de transport urban. Când doream să ajung undeva, atingeam denumirea tipărită în argintiu — stradă, nivel, piață — și brusc pe hartă se lumina un traseu cu toate legăturile necesare. Puteam de asemenea călători cu gliderul sau cu rastul. Sau — în sfârșit — pe jos. Pricepusem însă că mersul pe jos (chiar cu benzile și scările rulante) dura adeseori multe ore.

Serean, dacă nu mă înșelam, era al treilea nivel. Din nou, orașul mă ului: ieșind din tunel, mam pomenit nu în subteran, ci pe o stradă aflată sub cerul liber, în plină bătaie a razelor soarelui; în mijlocul unei piațete creșteau pini uriași, ceva mai departe turnurile dungate căpătaseră o nuanță albăstruie. În cealaltă direcție, înapoia unei piscine micuțe în care copiii se zbenguiau, deplasânduse pe suprafața apei cu mici hidrobiciclete multicolore, se ridica un zgârienori alb, brăzdat de benzi verdeînchis și cu o structură gen acoperiș extrem de ciudată, scânteind ca sticla. Am regretat că în jur nu exista nimeni pe care săl pot întreba asupra acelui detaliu; apoi, deodată, miam amintit — sau, mai degrabă, stomacul mia amintit — că nu dejunasem încă. Uitasem complet că micul dejun urma sămi fie trimis în camera de la hotel și plecasem fără săl aștept. Poate că robotul de la recepție făcuse o greșeală.

Înapoi, deci, la Infor; deja nu mai făceam nimic fără ca mai întâi să verific exact ce și cum, și oricând Inforul îmi putea rezerva și un glider, deși naveam încă de gând să cer vreunul, deoarece nu știam cum să intru în el, ca să nu mai vorbim despre ce trebuia să fac după aceea; dar aveam timp.

În restaurant, uitândumă peste meniu miam dat seama că, pentru mine, era altă limbă. Cu fermitate, am solicitat micul dejun, un mic dejun normal.

— Ozot, kress sau herma?

Dacă chelnerul ar fi fost om, iaș fi cerut sămi aducă ceea ce el însuși prefera, dar era robot. Pentru un robot navea nici o importanță.

— Cafea există? am întrebat nesigur.

— Da. Kress, ozot sau herma?

— Cafea, și… păi, ce merge mai bine cu cafeaua, adică…

— Ozot, rosti și dispăru.

Succes.

Probabil că totul era deja preparat. Robotul reveni imediat cu o tavă atât de încărcată încât am bănuit un truc sau o glumă. Totuși, vederea ei mă făcu să simt că, exceptând bonsurile luate cu o zi în urmă și un pahar din faimosul brit, nu mâncasem nimic de la întoarcere.

Singura cu aspect familiar era cafeaua, care semăna cu smoală clocotită. Frișca era în pete albastre, minuscule, și cu siguranță nu provenea de la o vacă. Doream să fi fost cineva pe care săl observ, săl văd cum mănâncă toate acestea, dar se părea că ora dejunului trecuse, deoarece eram singur. Farfurioare mici, în formă de semilune, conțineau grămăjoare aburinde din care răsăreau un fel de scobitori, iar în mijloc se afla un măr copt; nu un măr, desigur, și nici scobitori, iar ceea ce luasem drept fulgi de ovăz începu să se umfle la atingerea lingurii. Am mâncat totul; eram, se dovedi, înfometat, astfel încât nostalgia după pâine (din care nu se zărea nici urmă) mă cuprinse abia mai târziu, ca un gând întârziat, când robotul apăru și așteptă la o distanță respectuoasă.

— Cât am de plată?

— Nimic, mulțumesc, răspunse.

Era mai degrabă o piesă de mobilier decât un manechin. Avea un ochi rotund, din cristal. În interiorul robotului se întrezăreau niște mișcări, dar nu aveam nici un chef săi examinez stomacul. Nu exista nici măcar cineva căruia săi dau un bacșiș. Mă îndoiam că avea să înțeleagă dacăi ceream un ziar; poate că nici nu mai existau. De aceea, am pornit după târguieli. Dar mai întâi am descoperit agenția de călătorii — o revelație. Am intrat.

Holul larg, argintiu, cu console de culoarea smaraldului (culorile acestea începuseră să mă obosească), era practic gol. Vitrine din sticlă striată, enorme fotografii color ale Marelui Canion, Craterului lui Arhimede, stâncilor Deimos, Palm Beach, Florida — executate astfel încât, privindule, aveai senzația profunzimii, ba până și valurile oceanului se mișcau, de parcă nar fi fost fotografii, ci ferestre deschizânduse asupra unor peisaje reale. Mam apropiat de ghișeul cu denumirea PAMÂNT.

Bineînțeles, acolo era un robot. De această dată, unul auriu. De fapt, stropit cu aur.

— Cu ce vă putem ajuta? mă întrebă. Avea un glas baritonal. Dacă aș fi închis ochii, aș fi putut jura că vorbitorul era un bărbat brun, musculos.

— Vreau ceva primitiv, am răspuns. Tocmai mam întors dintro lungă călătorie, o foarte lungă călătorie. Nu vreau prea mult confort. Vreau pace și liniște, apă, copaci, poate să fie și ceva munți. Însă totul primitiv și de modă veche. Ca acum o sută de ani. Aveți așa ceva?

— Dacă doriți, trebuie să avem. Munții Stâncoși. Fort Plumm. Majorca. Antilele.

— Ceva mai apropiat. Da… la maximum o mie de kilometri. Există ceva?

— Clavestra.

— Undei asta?

Constatasem că naveam nici o dificultate în discuțiile cu roboții, deoarece nui surprindea absolut nimic. Erau incapabili de uimire. O calitate foarte practică.

— O veche așezare minieră lângă Pacific. Carierele nau mai fost exploatate de aproape patru sute de ani. Excursii atractive pe benzile rulante subterane. Legături ulder și glider convenabile. Case de odihnă cu asistență medicală, vile de închiriat, cu grădini, piscine, condiționare climaterică; reprezentanța noastră locală organizează felurite activități, excursii, jocuri, reuniuni. De asemenea — real, mot și stereon.

— Da, așa ceva sar putea să mi se potrivească, am încuviințat. O vilă cu grădină. Dar trebuie să existe și apă. Ziceai ceva de piscine?

— Da, domnule. Opiscină cu trambuline. Mai există și locuri artificiale cu grote submarine, amenajări pentru scufundări, spectacole sub apă…

— Nu mă interesează spectacolele. Cât costă?

— O sută douăzeci eți pe lună. Dar numai patruzeci, dacă împărțiți cu altcineva.

— Să împart?

— Vilele sunt foarte spațioase, domnule. De la douăsprezece la optsprezece odăi — serviciu automat gătitul opțional, local sau exotic, după cum doriți…

— Da, sar putea… bine. Mă numesc Bregg. Sunt de acord. Carei numele locului? Clavestra? Plătesc acum?

— Cum doriți.

Iam întins calsterul.

Am aflat astfel că numai eu puteam opera calsterul, dar robotul nu era câtuși de puțin surprins de ignoranța mea. Începeau sămi placă din ce în ce mai mult roboții. Mia arătat ce aveam de făcut, astfel încât să iasă un singur disc, cel purtând ștanțată cifra corectă. Numerele din fantadisplay se micșorau cu aceeași cifră, arătând contul curent.