Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Cel care ția dat cartea roșie?

— Da. De unde știi, Eri — țiam spus? Nu, e imposibil.

— Discutai cu Olaf, înainte — ții minte…

— Așai. Dar nu miam închipuit căți poți aminti așa ceva! Ochestie atât de măruntă. Chiar că sunt un porc. Am lăsato pe Prometeu, cu toate celelalte.

— Mai ai lucruri acolo? Pe Lună?

— Da. Dar nare rost să le mai aduc aici.

— Ba da, Hal.

— Iubito, înseamnă să transform locul ăsta întro casă memorială. Urăsc chestiile astea. Dacă leaș aduce, leaș da foc. Aș ține doar câteva mărunțișuri, care sămi aducă aminte de ceilalți. Piatra aia…

— Care piatră?

— Am mai multe pietre. Una de pe Kereneia, una de pe asteroidul lui Thomas — dar să nu crezi că leam colecționat întradins! Pur și simplu sau înțepenit între rizurile de pe tapla cizmelor; Olaf le scotea și le strângea, după ce le punea etichete. Nu iam putut scoate ideea asta din cap. Nui ceva important dar… trebuie săți spun. Da, trebuie, de fapt, ca să nu crezi că totul era atât de teribil, și nu se întâmpla nimic în afară de moarte. Încearcă săți închipui… o fuziune de lumini. Mai întâi, trandafiriu, cât mai deschis cu putință, delicat, o infinitate de trandafiriu, iar dinăuntrul lui, străpungândul, un trandafiriu mai închis, și, mai departe, și de jur împrejur, o fosforescență, lipsită de greutate, nu ca un nor, nu ca o ceață — altfel. Nam cuvinte pentru ea. Am coborât amândoi din rachetă și am privit. Eri, nu înțeleg. Știi, chiar, și acum simt un nod în gât, era atât de frumos… Gândeștete: acolo nu exista viață, plante, animale, păsări, nimic; nu exista nici un ochi care să fie martor. Sunt convins că de la crearea lumii nimeni nu privise acolo, noi eram primii. Arder și cu mine, și dacă nar fi fost defectarea gravimetrului și coborârea noastră pentru al calibra, pentru că cuarțul se fisurase și curgea mercurul, atunci nimeni, până la sfârsitul lumii, nar fi stat acolo ca să privească. Nui ciudat? Îți vine să… în sfârșit, nu știu. Nu puteam pleca. Am uitat de ce aselizasem, pur și simplu stăteam, stăteam și ne holbam.

— Dar ce era, Hal?

— Nu știu. Când neam întors și leam spus celorlalți. Biel a vrut să se ducă, dar nu era posibil. Naveam destulă energie de rezervă. Am făcut o grămadă de fotografii, dar na ieșit nimic. În imagini părea un fel de lapte roz cu coloane purpurii, și Biel vorbea despre chemiluminescența vaporilor din hidrați de siliciu; mă îndoiesc că el credea cu adevărat asta, însă în disperare, pentru că niciodată nu avea să poată investiga fenomenul, a încercat să vină cu o explicație. Era ca… de fapt, ca nimic. Navem termeni de comparație. Navem analogii. Avea o profunzime imensă, totuși nu era un peisaj. Niște umbre diferite, după cum am zis, tot mai îndepărtate și mai întunecate, până îți jucau ochii. De fapt, mișcarea… nu, nu era mișcare. Plutea, și rămânea nemișcat. Se schimba, de parcă respira, totuși rămânea același; poate că cel mai important lucru era enormitatea lui. De parcă dincolo de această crudă și neagră eternitate deacolo există o altă eternitate”, alt infinit, atât de concentrat și puternic, atât de strălucitor, încât dacă închideai ochii nu mai credeai în el. Când ne uitam unul la celălalt… ar fi trebuit săl cunoști pe Arder. O săți arăt fotografia lui. Era un tip — mai solid decât mine, arăta de parcă ar fi putut trece printrun zid fără măcar săl observe. Întotdeauna vorbea rar. Ai auzit despre… gaura de pe Kereneia?

— Da.

— Se înțepenise acolo, în stâncă, noroiul fierbinte clocotea sub el, oricând putea irupe prin sifonul unde era captiv, și zicea: „Hal, mai stai puțin, ținte acolo. Mai arunc o privire. Poate dacă scot de pe mine rezerva… nu. Nu merge, mi sau încurcat curelele. Dar, stai acolo.” Și tot așa. Ai fi crezut că vorbea la telefon, dintro cameră de hotel. Nu era poză, așa era el. Cel mai echilibrat dintre noi: întotdeauna cântărea lucrurile. De asta a zburat cu mine dupaia, și nu cu Olaf, care era prietenul lui — dar ai auzit despre asta…

— Da.

— Deci… Arder. Când mam uitat la el acolo, avea lacrimi în ochi. Tom Arder. Nui era rușine, deloc, nici atunci nici mai târziu. Când vorbeam despre asta — șio făceam din când în când, revenind la asta — ceilalți se înfuriau. Credeau co face intenționat, pretinzând cine știe ce. Pentru că deveneam atât de… transpuși. Curios, nu? Oricum… Ne priveam între noi și același gând ne răsărea în minți, deși nu știam dacă am fi fost capabili să calibrăm corespunzător gravimetrul — singura noastră șansă de al găsi pe Prometeu. Ne gândisem așa, că meritase. Doar să stai acolo și să fii martorul măreției.

— Stăteați pe un deal?

— Nu știu. Eri, era un alt fel de perspectivă. Priveam parcă de undeva de sus, totuși nu era nici o înălțime. Stai puțin. Ai văzut Marele Canion din Colorado?

— Da.

— Închipuieșteți că acel canion era de o mie de ori mai mare, sau de un milion de ori. Că e făcut din aur roșu și roz, aproape complet transparent, că prin el poți zări toate straturile, cutele geologice, anticlinalele și sinclinalele; că totul e lipsit de greutate, plutind și părând căți surâde. Ba nu, nui așa. Iubito, atât eu cât și Arder neam străduit din răsputeri să le explicăm celorlalți, dar nam reușit. Piatra e deacolo… Arder a luato ca săi poarte noroc. O purta mereu cu el. A avuto cu el și pe Kereneia. O ținea întro cutie de vitamine. Când a început să se sfărâme, a învelito în vată. Mai târziu — după ce mam întors fără el — am găsito sub cușeta din cabina lui. Probabil căzuse acolo. Cred că Olaf credea că ăsta fusese motivul, dar na îndrăznit so zică, era prea prostesc… Ce legătură putea fi între o piatră și contactul ce se defectează în radioul lui Arder…?

Între timp, Olaf na dat nici un semn de viață. La început am fost îngrijorat, apoi mam simțit vinovat. Mă temeam să nu fi făcut vreo prostie. Deoarece era singur, ba chiar mai mult decât fusesem eu. Nu voiam so implic pe Eri în evenimente imprevizibile, și asta sar fî întâmplat dacă începeam căutarea chiar eu; de aceea, am decis să merg mai întâi la Thurber. Nu eram convins că aveam săi cer sfatul — voiam numai săl văd. Aveam adresa de la Olaf; Thurber era în centrul universitar din Malleolan. Iam telegrafâat că sosesc, și mam despărțit de Eri pentru prima oară. În ultimele zile, ea fusese reticentă și nervoasă; atribuisem starea aceasta grijii pentru Olaf. Iam promis că mă voi întoarce cât voi putea de repede, probabil peste două zile, și că naveam să fac nimic până no consultam și pe ea.

Eri ma condus până la Houl, de unde am luat un ulder nonstop. Plajele Pacificului erau pustii acum, deoarece se apropiau furtunile toamnei; mulțimile colorate de tineri dispăruseră din stațiunile locale, de aceea nu ma mirat faptul că, practic, eram singurul pasager al proiectilului argintiu. Zborul, prin nori care făceau totul ireal, a durat aproape o oră și a luat sfârșit în amurg. Orașul apărea prin umbrele înserării precum un foc multicolor — cele mai înalte clădiri, cu forme de pocal, străluceau în mijloc precum niște flăcări subțiri, imobile, siluetele lor se conturau luminoase, pe fundalul norilor albi, având forma unor uriași fluturi uniți prin arcade la nivelurile cele de mai sus; nivelurile inferioare ale străzilor, trecând dintrunul în altul, alcătuiau râuri colorate, șerpuite. Sar fi putut să fie ceața de vină, sau era un efect al materialelor de construcție asemănătoare sticlei, dar orașul arăta, de deasupra, aidoma unui nor de nestemate concentrice, o insulă din cristal, încrustată cu pietre prețioase, înălțânduse din ocean, a căror suprafață de oglindă repetă din ce în ce mai stins etajele scânteietoare, până la ultimul, acum de abia vizibil, de parcă sub oraș zăcea scheletul său ca un rubin incandescent. Era greu de crezut că basmul acesta de culori și flăcări întrepătrunse era cămin pentru câteva milioane de oameni.