Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Lați recepționat pe radar?

— Nu, pe optice, adică pe telescop. Infraroșii. Însă am putut discuta cu el tot timpul. Prin radio. Tocmai când îmi spuneam că nul văzusem de mult pe Thomas făcând o asolizare atât de precaută — toți deveniseră prudenți pe drumul de întoarcere — când am văzut un scurt fulger, și pe suprafața asteroidului începu să se lățească o pată întunecată. Gimma, care stătea chiar lângă mine, a început să răcnească. Credea că Thomas, pentru a frâna în ultima clipă, băgase flamă. Astai una din expresiile noastre. Dai un șoc scurt de motor, bineînțeles nu în asemenea condiții. Și știam că Thomas nar fi făcut niciodată așa ceva. Trebuia să fî fost un fulger.

— Un fulger? Acolo?

— Da. Știi, orice corp ce se deplasează cu viteză mare printrun nor acumulează sarcină, electricitate statică, datorită frecării. Între Prometeu și asteroid există o diferență de potențial. Putea fi de miliarde volți. Ba chiar mai mult. Când Thomas a asolizat, a țâșnit o scânteie. Ăsta a fost fulgerul, și datorită căldurii bruște, sa ridicat praful, și întrun minut toată suprafața era acoperită de un nor. Nul puteam auzi — radioul lui doar pârâia. Eu eram furios, mai ales pe mine, că subestimasem situația. Racheta avea conductori speciali, tip paratrăsnet, bifurcați, și sarcina sar fi transformat frumușel întrun foc St. Elmo. Dar nu sa întâmplat așa. Era extraordinar de puternic. Gimma ma întrebat când credeam că avea să se așeze praful. Thurber ma întrebat; era limpede că va dura câteva zile.

— Zile?

— Da. Gravitatea era foarte mică. Dacă ai fi dat drumul unei pietre, ar fi trecut câteva ore până să atingă solul. Gândeștete cât ar fi durat să se depună praful, după ce fusese ridicat la o înălțime de o sută de metri. Iam spus lui Gimma săși vadă de treburi, pentru că trebuia să așteptăm.

— Și nu se putea face nimic?

— Nu. Dacă aș fi fost sigur că Thomas mai era în rachetă, aș fi încercat să risc — laș fi răsucit pe Prometeu, maș fi apropiat de asteroid, șiaș fî suflat toată porcăria aia de praf până la marginile galaxiei — dar nu puteam fi sigur. Și cum săl caut? Suprafața asteroidului avea o suprafață egală cu, nu știu, cu a Corsicii. În plus, în norul de praf puteai trece la depărtare de un braț de el, fără săl vezi. Exista o singură soluție. Îi aparținea lui — era la îndemână. Putea să fî decolat și să se fi întors.

— Na făcut așa?

— Nu.

— Știi de ce?

— Pot bănui. Trebuia să decoleze orbește. Eu vedeam că norul ajunsese cam la vreun kilometru deasupra solului, dar el nu știa asta. Ia fost frică să nu lovească vreo stâncă sau streașină. Poate coborâse pe fundul vreunei văi adânci. Așa încât am rămas acolo o zi, două zile; el avea destul oxigen și provizii pentru șase. Rații în caz de pericol. Nimeni navea chef de nimic. Ne fâțâiam de colo până colo, gândindune cum lam putea ajuta pe Thomas. Emițătoare. Lungimi de undă diferite. Am azvârlit jos până și rachete de semnalizare. Nau avut efect, norul era întunecat ca un mormânt. A treia zi — a treia noapte. Măsurătorile noastre indicau că norul se depunea, dar nu eram sigur că avea să se așeze complet în cele șaptezeci de ore rămase lui Thomas. Fără mâncare putea rezista și mai mult, dar nu fără oxigen. Atunci mia venit o idee. Am raționat așa: naveta lui Thomas era construită în principal din metal. Dacă pe blestematul ăla de asteroid nu existau zăcăminte de fier, sar fi putut săl pot localiza cu un indicator feromagnetic — un dispozitiv pentru găsirea obiectelor metalice. Aveam unul foarte sensibil. Putea găsi un cui de la o distanță de trei sferturi de kilometru. Orachetă de la câțiva kilometri. Olaf și cu mine am verificat aparatele. După aceea iam zis lui Gimma, șiam plecat.

— Singur?

— Da.

— De ce?

— Pentru că fără Thomas mai rămăsesem doar noi doi, și Prometeu trebuia saibă un pilot.

— Și ei au fost de acord?

Am zâmbit în beznă.

— Eu eram Primul Pilot. Gimma numi putea da ordine, doar sugestii. Eu cântăream șansele și spuneam da, sau nu. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor spuneam da. Dar în situații excepționale, decizia era a mea.

— Și Olaf?

— Păi, cred că deacum îl cunoști puțin pe Olaf. După cum îți poți închipui, eu nu putusem pleca imediat. Și, la urma urmei, doar eu îl trimesesem pe Thomas. Olaf nu putea nega asta. Deci, am decolat. Fără rachetă, bineînțeles.

— Fără rachetă?

— Da, în costum, cu propulsor de gaze. A durat ceva, dar nu foarte mult. Am avut necazuri cu detectorul, care era practic un dulap, greu de manevrat. Normal, nu avea greutate, însă când am intrat în nor, a trebuit să fiu atent să nu izbesc ceva. Am încetat să văd norul când mam apropiat de el; mai întâi au început să dispară stelele, câteva o dată, la periferie, apoi sa întunecat jumătate din cer; mam uitat îndărăt și am văzut Prometeul licărind în depărtare — avea un echipament special care făcea blindajul luminos. Arăta ca un creion lung și alb, cu o bilă la un capăt, foarte fotonic. Apoi totul a dispărut. Trecerea a fost extraordinar de bruscă. Cam o secundă de pâclă neagră, după aceea nimic. Radioul meu era decuplat; îmi corectasem detectorul direct la căști. Miau trebuit numai câteva minute să zbor până la marginea norului, dar mai mult de două ore să cobor pe suprafață — trebuia să fiu prudent. Reflectorul electric era inutil, după cum mă așteptasem. Am început căutarea. Știi cum sunt stalactitele din peșteri…

— Da.

— Cam așa ceva, doar că mult mai nepământean. Vorbesc despre ceea ce am văzut mai târziu, când praful sa așezat, deoarece în timpul căutării mele nam putut zări nimic, de parcă cineva turnase smoală peste vizorul căștilor. Aparatul îl aveam prins în niște curele. Trebuia să orientez antena, să ascult, apoi am început să merg cu ambele brațe întinse în lateral — în viața mea nu mam împiedicat de atâtea ori. Nam pățit nimic, numai datorită gravitației scăzute. Bineînțeles cu doar puțintică vizibilitate, îți puteai recâștiga echilibrul de zece ori. Dar așa — e greu să explic cuiva care na încercat niciodată asta — asteroidul era numai steiuri și țancuri, cu bolovani adecvați în jurul lor, și oriunde puneam piciorul începeam să cad, în ralentiul acela de bețiv, și nu puteam sări îndărăt: o asemenea mișcare mar fi desprins de suprafață pentru cel puțin un sfert de oră. A trebuit pur și simplu să aștept, să continui să încerc mersul mai departe. Totul îmi luneca sub picioare, grohotiș, pietroaie, bucăți de rocă, totul deabia era ținut locului, forța care le menținea era neobișnuit de slabă — ceea ce nu înseamnă că dacă un bolovan ar fi căzut pe cineva nu lar fi ucis. Atunci acționa masa, nu greutatea; bineînțeles, aveai timp să te ferești, dacăl vedeai căzând… sau măcar îl auzeai. Dar, acolo, nu exista aer, deci numai după vibrațiile de sub tălpi puteam spune dacă răsturnasem o altă structură din piatră, și nu puteam face altceva decât să aștept ca vreun fragment să apară din beznă și sănceapă să mă strivească… Am umblat ore întregi și nu mai credeam că ideea mea de folosire a detectorului era prea grozavă. De asemenea trebuia să fiu atent, pentru că, din când în când, mă trezeam în văzduh, adică plutind, ca întrun fel de vis caraghios. În cele din urmă am detectat un semnal. Cred că lam pierdut de vreo opt ori, numi mai amintesc exact, dar când am găsit racheta, pe Prometeu era noapte.

Racheta era înclinată, pe jumătate îngropată în praful acela infernal. Substanța cea mai moale și mai delicată pe care țio poți imagina. Aproape imaterial. Puful cel mai fin de pe Pământ ar fi oferit mai multă rezistență. Particulele erau incredibil de mărunte… Am intrat în rachetă; el nu era acolo. Am spus că era înclinată, dar nu eram câtuși de puțin sigur; era imposibil să găsești verticala fără utilizarea unui echipament special, și asta ar fi durat cel puțin o oră, iar un fir cu plumb convențional, cântărind practic infim, era inutil, deoarece plumbul nar fi întins firul… În condițiile respective, nu ma mai surprins că nu încercase să decoleze. Am intrat. Am văzut imediat că înjghebase ceva pentru determinarea verticalei, dar nu reușise. Lăsase acolo cea mai mare parte a proviziilor de hrană, însă nu și oxigenul. Probabil căl transferase pe tot în rezervorul costumului, apoi plecase.