Stanislaw Lem - Intoarecerea din stele

Palatul Fantomelor: erai închis întro incintă micuță, lipsită de orice contact cu exteriorul. Nici un sunet, rază de lumină, pală de aer, sau vibrație din afară nu ajungea în interior. Semănând cu o rachetă mică, incinta era echipată cu machete ale comenzilor, și cu provizii de apă, hrană și oxigen. Trebuia să stai acolo, inactiv, neavând absolut nimic de făcut, timp de o lună — care părea o eternitate. Nimeni nu ieșea de acolo același om. Eu, unul dintre cei mai rezistenți subiecți ai doctorului Janssen, am început din a treia săptămână să văd lucrurile stranii pe care ceilalți le observaseră încă din a patra, sau a cincea zi: monștri fără chipuri, mulțimi amorfe prelingânduse din cadranele de ceas palid luminate pentru a intra în discuții lipsite de sens cu mine, plutind deasupra trupului meu asudat, trupul meu careși pierdea contururile, se transforma, creștea, și care în cele din urmă — treaba cea mai înspăimântătoare — începea săși capete o independență, mai întâi prin spasme ale mușchilor individuali, apoi după furnicături și amorțeli, contracții, și în final mișcări, în vreme ce eu priveam, uluit, fără să înțeleg. Dacă nar fi existat antrenamentul preliminar, explicațiile teoretice, aș fi jurat că brațele, capul și gâtul îmi erau posedate de demoni. Interiorul capitonat al incintei văzuse imagini ce sfidau descrierea — Jannssen și echipa lui, cu echipamentul corespunzător, supravegheau ce se întâmpla înăuntru, dar la momentul respectiv nimeni nu știa asta. Senzația izolării trebuia să fie reală și completă. De aceea, dispariția unora dintre asistenții doctorului reprezentau un mister pentru noi. Abia în timpul adevăratei expediții, Gimma mia spus că pur și simplu clacaseră. Unul dintre ei, un anume Gobbek, se părea că încercase să forțeze deschiderea incintei, incapabil să mai asiste la chinurile celui dinăuntru.

Dar acesta era doar Palatul Fantomelor. Deoarece după aceea urma Storcătorul de Rufe, cu basculantele și centrifugele lui, cu diabolica mașină acceleratoare ce putea produce 400 de guri — o accelerație — desigur, niciodată folosită — care ar fi tramsformat orice om întro băltoacă, dar și 100 de guri era de ajuns pentru a face întro fracțiune de secundă spatele unui subiect testat lipicios de la sângele forțat în exteriorul pielii.

Ultimul test, încoronarea, lam trecut cu steagul sus. Acesta era ultimul ciur, ultima probă de selecție. Al Martin, un tip bine făcut care pe atunci, pe Pământ, arăta precum mine azi, un gigant, un colos cu mușchi de fier, și de un calm imperturbabil — a revenit de la încoronare pe Pământ întro asemenea stare, încât lau îndepărtat imediat.

Încoronarea era o chestiune destul de simplă. Te îmbrăcau în costum de astronaut și te duceau pe orbită, la o altitudine de câteva sute de mii de kilometri, acolo unde Pământul strălucește ca Luna amplificată de cinci ori, apoi pur și simplu te azvârleau din rachetă în spațiu, și plecau. Atârnând acolo, mișcând din braț și din picioare, trebuia săi aștepți să se întoarcă, să aștepți să fii salvat; costumul spațial era absolut de nădejde și confortabil, avea oxigen, aer condiționat, baterie de încălzire, ba chiar îl hrănea pe cosmonaut, cu o pastă stoarsă la fiecare două ore dintrun tub special. Deci nu se putea întâmpla nimic, decât dacă se defecta micuțul aparat de radio atașat pe exterior costumului, care semnaliza automat poziția purtătorului. Un singur lucru lipsea în costum, un receptor, ceea ce însemna că nu puteai auzi altă voce, decât pe a ta. Cu hăul și stelele în jurul tău, suspendat, lipsit de greutate, trebuia să aștepți. Adevărat, așteptarea era destul de lungă, dar nu foarte lungă. Și asta era tot.

Da, însă oamenii înnebuneau acolo; erau târâți în navă, zbătânduse în convulsii epileptice. Acesta era testul ce se ridica total împotriva stră-fundurilor umane — o anihilare totală, o condamnare, o moarte cu conștiința deplină și funcționând. Era un gust al eternității, care pătrundea în tine și te lăsa săi cunoști oroarea. Știința, dintotdeauna considerată a fi imposibilă și impalpabilă, a abisului cosmic extinzânduse în toate direcțiile, devenea a noastră; căderea fără de sfârșit, stelele devenite inutile, picioarele legănânduse, zadarnice, inutilitatea, lipsa de rost a brațelor, gurii, gesturilor, a mișcărilor și absenței mișcărilor; în costum creștea un răcnet asurzitor, nenorociții urlau — de ajuns!

Nare rost să insist asupra a ceea ce era doar, la urma urmei, un test, o introducere, intenționată, planificată cu grijă, cu măsuri de precauție: din punct de vedere fizic, niciunul dintre „încoronați” nu suferea nici un rău, iar racheta de la bază îi recupera pe toți. Era adevărat, nu ne spuneau nici asta, pentru a păstra situația cât mai autentică posibil.

„Încoronarea” sa desfășurat bine pentru mine. Aveam sistemul meu personal. Era foarte simplu și complet necinstit — se considera că navem voie săl folosim. Când mă aruncau prin ecluză, închideam ochii. Apoi mă gândeam la diferite lucruri. Tot de ce aveai nevoie, în cantități considerabile, era voința. Trebuia să te străduiești să nu deschizi ochii aceia mizerabili indiferent de ce sar fi întâmplat. Cred că Janssen știa de trucul meu. Dar na urmat vreo repercusiune. Poate căl socotea bun.

Toate acestea, însă, se petreceau pe Pământ, sau în vecinătatea lui. După aceea a apărut un spațiu ce nu fusese inventat sau creat în laborator, un spațiu care de fapt ucidea, fără să se prefacă; și care uneori cruța — Olaf, Gimma, Thurber, eu însumi, cei șapte de pe Ulise — ba chiar nea lăsat să ne întoarcem. La care noi, cei care tânjeam cel mai mult după liniște, văzândune visul împlininduse, și în mod perfect, de îndată lam disprețuit. Cred că Platon a fost cel care a spus: „O, nefericitule — vei avea ceea ce țiai dorit.”

Întro noapte, foarte târziu, zăceam vlăguiți; capul lui Eri, întors întro parte, se odihnea pe brațul meu. Ridicând ochii către fereastra deschisă, puteam zări stelele printre nori. Nu era pic de vânt, perdeaua atârna nemișcată precum o fantomă alburie, dar acum un val singuratic se apropia dinspre largul oceanului, și am putut auzi uruitul prelung cel anunța, apoi vuietul aspru al brizanților pe plajă, o tăcere vreme de câteva bătăi de inimă, și iarăși talazurile revăzute bântuiră țărmul nopții. Eu însă de abia remarcasem acest memento monoton repetat al prezenței mele pe Pământ, deoarece ochii îmi erau ațintiți asupra Crucii Sudului, în care Beta fusese steaua noastră călăuzitoare; zilnic făceam determinări poziționale după ea, în mod automat, gândindumă la alte probleme; ne condusese fără greș, un far spațial ce nu slăbea niciodată. Aproape că puteam simți în palme manetele metalice pe care le deplasam pentru a aduce punctul de lumină, distinct în beznă, în centrul câmpului vizual, cu marginea moale, de cauciuc, a ocularului apăsândumi sprâncenele și obrajii. Beta, una dintre cele mai îndepărtate stele, aproape că nu se schimbase când neam atins destinația. Strălucea cu aceeași indiferență, deși Crucea Sudului dispăruse de mult pentru noi, pentru că pătrunsesem adânc între brațele ei, și apoi punctul acela alb de lumină, steaua aceea gigant, nu mai era ceea ce păruse la început, o provocare; invariabilitatea ei își dezvăluia adevăratul înțeles, faptul că era un martor al transștiinței noastre, al indiferenței vidului, universului — o indiferență pe care nimeni nu este vreodată capabil so accepte.

Dar acum, încercând să aud răsuflarea lui Eri printre mugetele Pacificului, eram sceptic. Îmi repetam în gând: „E adevărat, e adevărat, am fost acolo”; totuși uimirea mea rămânea. Eri tresări; Am început să mă mișc, pentru ai face loc, însă deodată iam simțit privirea asupra mea.