Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

— Nu dormi? am șoptit. Și mam aplecat deasupra ei, dorind săi sărut buzele, dar ea șia puș vârfurile degetelor pe gura mea. Lea ținut acolo o vreme, după aceea lea coborât dea lungul claviculei până la piept, a simțit adâncitura dură dintre coaste, și a apăsat cu palma acolo.

— Cei asta? a murmurat.

— O cicatrice.

— Ce sa întâmplat?

— Am avut un accident.

Tăcu. Am simțito privindumă. Ridică fruntea. Ochii ei erau numai întuneric, fără nici o urmă de sclipire; îi puteam zări conturul brațului, mișcânduse odată cu răsuflarea, albicios.

— De ce numi spui nimic?

— Eri…?

— De ce nu vrei să vorbești?

— Despre stele? am priceput.

Ea tăcea. Nu știam ce să spun.

— Crezi că naș înțelege?

Am privito de aproape, prin beznă, în vreme ce vuietul oceanului se răspândea și plutea prin odaie, și nam știut cum săi explic.

— Eri…

Am încercat so cuprind în brațe. Sa eliberat și sa sculat în capul oaselor.

— Nu trebuie să vorbești dacă nu vrei. Dar măcar spunemi, de ce?

— Nu știi? Chiar nu știi?

— Acum, poate. Vrei… să mă cruți?

— Nu. Pur și simplu mieste frică.

— De ce anume?

— Nu sunt sigur. Nu vreau să răscolesc totul. Nu că aș nega ceva din cele petrecute. Oricum, așa ceva ar fi imposibil. Dar discutând despre cea fost ar însemna — sau, cel puțin, așa mi se pare mie — că maș închide în lumea aceea. Departe de toți, de toate, de ceea ce este… acum.

— Înțeleg, șopti ea. Pata albă a chipului ei dispăru, își plecase capul. Crezi că nu le prețuiesc?

— Nu, nu, am încercat so întrerup.

— Așteaptă, acum e rândul meu. Ce cred eu despre astronautică, precum și faptul că naș părăsi niciodată Pământul, astai una. Dar nare nimic dea face cu tine și cu mine. Deși de fapt, are: pentru că suntem împreună. Altfel, nam fi fost, niciodată. Pentru mine — înseamnă tu. De asta aș dori… Însă nai nici o obligație. Dacă este așa cum spui. Dacă simți așa.

— O săți spun.

— Dar nu azi.

— Azi.

— Întindete.

Mam trântit pe perne. Ea merse în vârful picioarelor până la fereastră, o formă albicioasă prin beznă. Trase perdeaua. Stelele dispărură, rămăsese doar vuietul lent al Pacificului, revenind monoton cu o persistență sumbră. Practic nu mai puteam vedea nimic. Mișcarea aerului îi trădă pașii, patul se lăsă puțin.

— Ai văzut vreodată o navă de clasa lui Prometeu?

— Nu.

— E mare. Pe Pământ ar cântări peste trei sute de mii de tone.

— Și voi erați atât de puțini?

— Doisprezece. Tom Arder, Olaf, Arne, Thomas — piloții, și cu mine. Și cei șapte savanți. Tenșeli dacă crezi că aveam cine știe ce spațiu. Propulsia ocupă nouă zecimi din masă. Fotoagregate. Magazii, provizii, echipamente de rezervă. Cabinele de locuit propriuzis sunt mici. Fiecare din noi avea câte o cabină, în afară de cele de uz comun. În partea de mijloc a navei — centrul de control și navetele de asolizare, ca și sondele, cele mai mici aparate de zbor, pentru recoltarea de mostre din corona…

— Și tu ai fost deasupra lui Arcturus în una din ele?

— Da. Ca și Arder.

— De ce nați zburat laolaltă?

— Întro rachetă? E mai riscant așa.

— Cum?

— O sondă este un sistem de răcire. Un fel de frigider zburător. Ai loc înăuntru doar cât să stai așezat. Stai înăuntrul unei cochilii de gheață. Gheața se topește pe scut și îngheață pe conducte. Compresoarele de aer se pot avaria. E suficientă o clipă, deoarece în exterior temperatura este de zece, douăsprezece mii de grade. Când conductele se opresc întro rachetă de două persoane, mor doi oameni. Așa, moare numai unul. Pricepi?

— Pricep.

Își ținea mâna în regiunea aceea lipsită de simțire a pieptului meu.

— Și asta… sa întâmplat acolo?

— Nu, Eri; vrei poate săți povestesc altceva?

— Bine.

— Numai să nu crezi… Nimeni nu știe despre asta.

— Asta?

Cicatricea se reliefa sub căldura degetelor ei — parcă revenind la viață.

— Da.

— Cum e posibil? Nici Olaf?

— Nici chiar Olaf. Nimeni nu știe. Iam mințit, Eri. Acum, dacam început, trebuie săți spun. Eri… sa întâmplat în al șaselea an. Eram pe drumul de întoarcere, dar în regiunile cu nori nu te poți deplasa rapid. Spectacolul e extraordinar; cu cât nava călătorește mai rapid, cu atât luminiscența norului e mai puternică. Aveam o coadă înapoia noastră, nu precum coada unei comete, mai degrabă o auroră polară, resfirată pe crugul cerului, întinzânduse mii și mii de kilometri spre Alfa Eridan… deja, Arder și Ennesson nu mai existau. Venturi murise și el. Mă trezeam de obicei la șase dimineața, când lumina se schimba din albastră în albă. Lam auzit pe Olaf vorbind de la comandă. Descoperise ceva interesant. Am coborât. Radioul indica un punct, puțin în afara traiectoriei noastre. A venit și Thomas, și neam întrebat ce putea fi. Era prea mare pentru un meteor, și, oricum, meteorii nu apar niciodată singuri. Am redus viteza. Asta ia trezit pe ceilalți. Când ni sau alăturat, îmi aduc aminte, că Thomas a glumit spunând că ar putea să fie o navă. Deseori glumeam astfel. În spațiul cosmic puteau exista nave din alte sisteme, dar doi țânțari pornind din puncte diametral opuse ale Pământului aveau mai multe șanse dea se întâlni. Ajunsesem acum la o spărtură în nor, și praful rece, nebular, se rarefiase întratât încât puteai zări cu ochiul liber stele de magnitudinea șase. Punctul se dovedi a fi un asteroid. Cam de mărimea Vestei. Un sfert de miliard de tone, sau poate ceva mai mult. Extraordinar de regulat, aproape sferic. Ceea ce este destul de rar. La doi miliparseci în exteriorul provei. Se deplasa, și noi… lam urmărit. Thurber ma întrebat dacă ne puteam apropia mai mult. Iam spus că da, până la un sfert de miliparsec.

Neam apropiat. Prin telescop semăna cu un arici, o minge ticsită de țepi. O ciudățenie. Era piesă de muzeu. Thurber a început să se contrazică cu Biel asupra originii lui, dacă era sau nu tectonic. A intervenit și Thomas, spunând că se puteau face determinări. Navea să fie nici o pierdere de energie, nici măcar nu începusem să accelerăm. Avea să zboare până acolo, să ia câteva mostre și să se întoarcă. Gimma a ezitat. Timpul nu reprezenta o problemă — mai aveam destule rezerve. În cele din urmă, a aprobat. Fără îndoială, pentru că eu eram prezent. Deși nu rostisem o vorbă. Poate tocmai din cauza asta. Deoarece relația noastră devenise… dar astai altă poveste. Neam oprit; o astfel de manevră cere timp, și asteroidul nu stătuse locului, totuși îl aveam pe radar. Eram îngrijorat, pentru că de când începusem drumul de întoarcere nu avusesem decât necazuri. Avarii, nu serioase, dar greu de reparat — și aparent lipsite de motive. Nu sunt superstițios, însă cred în serii. Totuși naveam nici un motiv să mă opun plecării lui. Deși poate păream copilăros, am verificat personal motorul lui Thomas, și iam cerut să fie prudent. Cu praful.

— Cu ce?

— Praful. În regiunea unui nor rece, știi, asteroizii se comportă ca niște aspiratoare. Aspiră praful din calea lor, și asta ține o bucată bună de timp. Praful se depune în straturi, care pot dubla mărimea asteroidului. Un jet dintro duză sau chiar un pas mai apăsat poate fi suficient pentru a stârni un vârtej de praf care atârnă deasupra suprafeței. Pare un fleac, dar nu poți zări nimic. Iam spus asta. O știa și el la fel de bine ca mine. Olaf la lansat dintrun bord ăl navei, iar eu mam dus la navigație și am început săi dirijez coborârea. Lam văzut apropiinduse de asteroid, manevrând, răsucinduși racheta, și coborî pe suprafață, ca pe o frânghie. Apoi, bineînțeles, lam pierdut din vedere. Dar asta era cam la cinci kilometri.