Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Eram convins că nu căuta nimic, că doar se ascundea de mine, și am rămas o vreme, nehotărât, înaintea scării, a treptelor pustii, albe și nemișcate. Încet, foarte încet, mam întors, simțeam o stânjeneală ciudată; nu chiar o stânjeneală, numi era teamă de nimic; mă simțeam parcă după o injecție cu anestezic — încordat, totuși calm. Am făcut doi pași șiam ciulit urechile; mi se păruse că auzisem — de cealaltă parte a ușii — zgomotul unei respirații. Imposibil. Hotărâsem să plec, dar nu puteam, dădusem prea multă atenție acelei uși ridicole pentru a pleca. Am deschiso și am privit înăuntru. În mijlocul camerei, sub o plafonieră micuță, stătea Olaf. În aceleași haine vechi, și cu mânecile suflecate, de parcă abia lăsase sculele.

Neam privit. Văzând că tăceam, vorbi el.

— Ce mai faci, Hal?

Glasul nui era chiar atât de sigur.

Nu doream să par interesat, pur și simplu eram surprins de această întâlnire neașteptată, și poate, de asemenea, încă eram șocat de cuvintele lui Thurber; oricum, nu iam răspuns. Am mers către fereastră, văzui aceeași panoramă, parcul negru și scânteierea orașului, mam întors și mam așezat pe pervaz. Olaf nu se clinti. Stătea în mijlocul odăii; din cartea pe care o ținea în mână, o foaie de hârtie se desprinse și pluti spre podea. Neam aplecat în același timp; am ridicat foaia și am văzut pe ea schița de rachetă arătată de Thurber cu puțin înainte. În partea de jos erau comentarii scrise de Olaf, Deci asta era, miam spus. Numi scrisese pentru că avea să zboare, și nu voia să știu. Îi puteam spune că greșea, că numi păsa de expediție. Mă săturasem de stele, și oricum aflasem totul de la Thur-ber, așa încât îmi putea vorbi cu conștiința curată.

Am examinat atent desenul din mână, de parcă apreciam forma zveltă a navei, dar nam zis nimic; iam întins hârtia, iar el a luato cu o anumită reținere, a îndoito în două, și a puso în carte. Toate astea sau petrecut în tăcere absolută, nu intenționat, sunt sigur, dar pentru că nu sa rostit nici un cuvânt scena căpătă o semnificație simbolică, de parcă aflasem de participarea lui la expediție și, înapoindui schița, acceptasem acest pas, fără entuziasm, dar și fără regrete. Când am încercat săl privesc în ochi își feri privirea, doar ca so ridice peste o clipă — imaginea nesiguranței și confuziei. Chiar și acum, când știam totul? Tăcerea din odăiță deveni insuportabilă. Lam auzit răsuflând puțin mai repede. Era tras la față și ochii nui erau atât de strălucitori pe cât îi văzusem ultima oară, de parcă lucrase din greu și dormise puțin, totuși distingeam în ei și o altă expresie, ura pe care no cunoșteam.

— Sunt bine…, am rostit încetișor. Și tu?

În clipa în care am spus cuvintele, miam dat seama că momentul lor trecuse; ar fi fost potrivite atunci când intrasem, însă acum sunau aproape ostil, sau chiar sarcastic.

— Lai văzut pe Thurber? mă întrebă.

— Da.

— Studenții au plecat… Acum nu mai e niciunul, neau dat toată clădirea…, începu stângaci.

— Ca să puteți pune la punct planul expediției? am continuat, iar el răspunse imediat:

— Da, Hal. Bun, dar știi ce fel de muncă este. Deocamdată suntem numai o mână de oameni, însă avem niște mașini fantastice, roboții ăștia, știi…

— E bineatunci.

Totuși, după aceste cuvinte urmă o altă tăcere… Și, destul de ciudat, cu cât dura mai mult, cu atâta creștea tulburarea lui Olaf, rigiditatea lui exagerată, deoarece stătea nemișcat în mijlocul încăperii, parcă țintuit de podea, sub lumină, pregătit pentru cei mai rău. Am hotărât să pun sfârșit situației.

— Ascultă, am spus. De fapt ce țiai închipuit? Lașitatea nu merge, să știi… Chiar ai crezut că no să aflu dacă no sămi spui tu?

Mam oprit, și el rămase tăcut, cu capul lăsat întro parte. Fără îndoială, mersesem prea departe, deoarece nu trebuia învinuit — probabil că în locul lui aș fi făcut la fel. Nici nul acuzam pentru tăcerea lungă deo lună; fusese încercarea lui dea scăpa, dea se ascunde de mine în această cameră pustie, când mă văzuse ieșind din biroul lui Thurber — totuși nui puteam spune asta în mod direct, era prea stupid și ridicol. Am ridicat vocea, lam denumit prost nenorocit, însă nici atunci nu sa apărat.

— Deci crezi că na mai rămas nimic de discutat? am izbucnit.

— Depinde de tine…

— Cum așa, de mine?

— De tine, repetă încăpățânat. Era important, cine săți spună…

— Chiar crezi așa ceva?

— Așa mi sa părut…

— Nu contează, am murmurat.

— Ceai de gând să faci? întrebă încet.

— Nimic.

Mă privi bănuitor.

— Uite, Hal, eu…

Nu termină. Simțeam căl torturam cu prezența mea, totuși nul puteam ierta că dăduse bir cu fugiții; iar să pleci așa, în momentul acela, fără nici un cuvânt, ar fi fost mai rău decât nesiguranța ce mă adusese acolo. Nu știam ce să spun; tot ceea ce ne unise era interzis. Lam privit în aceeași clipă în care se uita la mine — chiar și acum, fiecare dintre noi conta pe ajutorul celuilalt.

Mam ridicat de pe pervaz.

— Olaf… e târziu. Plec. Să nu crezi căs supărat pe tine; nici gând. Oricum, o să ne mai întâlnim, poate că ne faci o vizită. Am spus asta cu greutate; fiecare cuvânt era artificial, iar el o știa.

— Ce… nu rămâi peste noapte?

— Nu pot, știi, am promis…

Nu iam rostit numele.

— Cum vrei, mormăi Olaf. Să te conduc.

Am ieșit împreună din odaie și am coborât scara; afară era complet întuneric. Olaf mergea lângă mine fără un cuvânt; brusc se opri. Mam oprit și eu.

— Râmâi, șopti, parcă rușinat. Întrezăream doar pata vagă a chipului său.

— Bine, am încuviințat în mod neașteptat și mam întors. Nu se așteptase la asta. Rămase locului o clipă, apoi mă apucă de braț și mă conduse spre altă clădire, mai scundă. Întro odaie goală, unde ardeau câteva lumini, am cinat pe o tejghea, fără măcar să stăm jos. În tot acest timp am schimbat poate zece cuvinte. Apoi am suit la etaj.

Camera în care mă conduse era aproape perfect pătrată, de un alb șters, cu o fereastră largă, pesemne altfel orientată în raport cu parcul deoarece nu puteam zări nici urmă din strălucirea orașului deasupra copacilor; exista un pat cu așternuturi curate, două scaune, și un al treilea, mai mare, lângă fereastră. Faianța unei băi sclipea prin deschiderea îngustă a unei uși. Olaf rămase în ușă cu brațele atârnând, parcă așteptândumă să vorbesc, dar nam spus nimic, doar am ocolit încăperea și am atins mobilierul în mod mecanic, ca și cum laș fi acceptat în mod temporar; întrebă încetișor:

— Pot să… fac ceva pentru tine?

— Da, iam spus. Pleacă.

Rămase locului, nemișcat. Se înroși la față, apoi păli, și deodată zâmbi — zâmbi ca să ascundă insulta, deoarece sunase ca o insultă. Ceva din mine se sfâșie înaintea acelui zâmbet neajutorat, patetic; întrun efort convulsiv de a smulge masca indiferenței ce o purtam, neavând o alta, mam grăbit spre el când se întoarse să plece, iam prins mâna, și iam strânso, parcă cerândui iertare prin încleștarea aceea violentă, iar el fără să mă privească, răspunse cu o strângere similară și ieși. Strângerea lui fermă continua sămi furnice mâna atunci când închise ușa după el, precaut și încetișor, ca și cum ieșea din dormitorul unui bolnav. Am fost lăsat singur, așa cum dorisem.

Clădirea era scufundată întro tăcere absolută. Nu auzeam nici măcar pașii lui Olaf; în sticla geamului, propria mea siluetă masivă se reflecta slab; dintro sursă necunoscută se degaja aer cald; prin conturul reflexiei mele întrezăream liziera, acum acoperită de o beznă totală. Din nou am privit în jurul camerei, apoi mam apropiat de scaunul mare de lângă fereastră.