Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

Mam ridicat.

— Mulțumeștei lui Gimma că nea ținut partea…

Thurber se ridică și el. Pentru vreo secundă neam privit în ochi. Era mai scund, dar nuți dădeai seama. Statura lui nu conta. Calmul privirii era mai presus de cuvinte.

— Mi se permite să vorbesc, sau sentința a fost definitivă? întrebă el

Am bolborosit ceva neinteligibil.

— Atunci, stai jos, continuă și, fără să aștepte, se lăsă greoi în scaun.

Mam așezat.

— Totuși ai făcut câte ceva, rosti pe un ton ce sugera că discutasem despre vreme. Lai citit pe Starck, lai crezut, teai simțit înșelat, și acum cauți pe cineva să dai vina. Dacă înseamnă atât de mult pentru tine, pot accepta vina. Dar nu astai problema. Starck tea convins — după acei zece ani? Bregg, știam că ești un tip care se înfierbântă ușor, dar niciodată nu team considerat prost.

Se opri pentru un moment, și, în mod straniu, am încercat ceva ca o ușurare — și o speranță de eliberare. Nam avut vreme sămi analizez impresia, deoarece continuă:

— Contact cu civilizații galactice? Cine a pomenit ceva despre asta? Niciunul dintre noi, și nici vreun savant, nici Merquier, nici Simoniadi, nici Rag Ngamieli — nici unul; nici o expediție na contat pe vreun asemenea contact, și de aceea toate discuțiile alea despre fosile zburând prin spațiu și veșnic întârziata poștă galactică sunt dezmințirile unor afirmații ce nau fost niciodată făcute. Ce poți obține de la stele? Și la cea slujit expediția lui Amundsen? Sau a lui Andree? La nimic. Singurul beneficiu clar este faptul că au dovedit o posibilitate. Că se poate face. Sau, mai pre, cis, că a fost, o perioadă determinată, lucrul cel mai dificil de atins. Nu știu dacă noi am făcut măcar atât, Bregg. Pe cuvânt că nu știu. Dar am fost acolo.

Tăceam. Acum Thurber nu mă mai privea. Își așezase pumnii strânși pe tăblia biroului.

— Ce ția dovedit Starck — inutilitatea cosmodromiei? Parcă noi nam fi știuto! Și polii! Ce era la poli? Cei care iau cucerit știau că acolo nu se găsește nimic. Sau Luna? Cea căutat grupul lui Ross în craterul Eratostene? Diamante? Bart și Jegonin de ce lau traversat pe Mercur — ca să se bronzeze? Sau Kellen și Offshagg — singurul lucru de care erau siguri când au zburat spre norul rece din Cerber, era că acolo puteau muri. Nu știi ce spune Starck de fapt? Că o ființă omenească trebuie să mănânce, să bea și să se îmbrace; iar restul e nebunie. Orice om are Starckul lui, Bregg. Fiecare epocă din istorie a avut unul. De ce Gimma tea trimis pe tine și pe Arder? Ca să recoltați mostre din corona. Cine la trimis pe Gimma? Știința. Scurt pe doi, da? Studiul stelelor. Bregg, tu crezi că dacă nar fî existat stele, noi nu neam fi dus? Eu zic că neam fi dus. Am fi dorit să examinăm pustiul acela, săi găsim o explicație, Geonides sau altcineva near fî spus ce măsurători și experimente valoroase am fi putut face. Nu mă înțelege greșit. Nu spun că stelele reprezintă doar o scuză. Nici cu polul na fost așa; Nansen și Andree aveau nevoie de el… Everestul a însemnat pentru Mallory și Irving mai mult decât însuși aerul. Spui că țiam ordonat „în numele științei”? Știi că nui adevărat. Îmi puneai memoria la încercare. Să fac și eu același lucru cu tine? Îți amintești asteroidul lui Thomas?

Am tresărit.

— Neai mințit atunci. Ai coborât pentru a doua oară, știind că el era mort. Adevărat?

Am tăcut.

— Am ghicit imediat. Nam discutat niciodată cu Gimma despre asta, dar cred că a ghicit și el. De ceai făcuto, Bregg? Acolo nu era Arcturus sau Kereneia, și naveai pe cine salva. Ce gând ai avut, omule?

Continuam să tac. Thurber surâse ușor.

— Știi carei problema noastră, Bregg? Faptul că am reușit, și stăm aici. Întotdeauna, omul se întoarce cu mâinile goale…

Se opri. Zâmbetul său deveni un rânjet aproape lipsit de sens. Pentru un moment răsuflă zgomotos, strângând tăblia biroului cu ambele mâini. Lam privit, de parcăl vedeam pentru întâia oară; mă izbi faptul că era bătrân, și mam simțit chiar șocat. Niciodată nu mă gândisem la el în felul acesta, ca și cum ar fi fost lipsit de vârstă…

— Thurber, am rostit încetișor, ascultă… astai, mă rog… doar o elegie pe mormintele… nesătuilor. Acum nu mai există din ăștia. Și nu vor mai exista. Deci — la urma urmei — Starck câștigă…

Își arătă dinții lătăreți și gălbui, dar nu era un zâmbet.

— Bregg, dămi cuvântul că nu vei repeta nimănui ceea ce o săți spun.

Am ezitat.

— Nimănui, repetă apăsat.

— Bine.

Se sculă, se îndreptă spre un colț, luă un tub cu hârtii, și reveni cu el la birou.

Hârtiile foșniră când i se desfăcură sub degete. Am văzut ceva ce semăna cu un pește curățat de solzi, cu linii roșii, precum sângele.

— Thurber!

— Da, replică încetișor, rulând hârtia cu ambele mâini.

— O nouă expediție?

— Da, repetă el. Se întoarse în colț și rezemă tubul de perete, ca pe o pușcă.

— Când? Unde?

— Nu prea curând. Spre Centru.

— Săgetătorul…, am șoptit.

— Da. Pregătirile vor dura mult. Dar grație anabiozei…

Continuă, dar am distins numai cuvinte sau expresii izolate — „zbor în buclă”, „accelerație nongravitațională” — și atât avea simțită la vederea desenului uriașei rachete lăsă loc unei neașteptate toropeli, dinapoia căreia, ca printrun amurg, îmi priveam palmele care mi se odihneau pe genunchi. Thurber se opri, mă privi, merse la birou și începu să strângă hârtiile, parcă oferindumi timp să diger veștile. Ar fi trebuit săl asaltez cu întrebări — care dintre noi, vechea gardă, urma să zburăm; câți ani urma să dureze expediția; obiectivele ei — dar nam întrebat nimic. Nici măcar de ce totul era ținut secret. Iam privit mâinile uriașe, groase, cei trădau vârsta mai clar decât o făcea chipul lui, și am încercat o senzație de satisfacție, pe atât de neașteptată pe cât era de reală — că, oricum, el navea să plece. Naveam să trăiesc întratât încât să le văd întoarcerea, nici chiar dacă aș fi depășit recordul lui Matusalem. Nu conta. Era lipsit de importanță. Mam sculat. Thurber șia foșnit hârtiile.

— Bregg, rosti fără să ridice ochii, mai am niște treabă. Dacă vrei, putem cina împreună. Poți rămâne peste noapte în dormitor; e pustiu acum.

— Bine, am mormăit și am pornit către ușă.

El se întorsese la lucru de parcă nici nu mai eram acolo. Am rămas o vreme în prag, apoi am ieșit. Numi dădeam seama exact unde mă aflam, până ce nam auzit țăcănitul monoton al propriilor mei pași. Mam oprit. Mă aflam în mijlocul coridorului cel lung, între două șiruri de uși identice. Încă mai răsuna ecoul pașilor. Oiluzie? Mă urmărea cineva? Mam întors și am zărit o siluetă înaltă dispărând printro ușă din capătul coridorului. Dispăruse atât de repede, încât nam putut distinge mare lucru, văzusem doar o mișcare, un spate și ușa închizânduse. Aici naveam ce face. Navea rost să merg mai departe — coridorul se termina. Mam întors, am trecut pe lângă o fereastră enormă prin care am putut zări strălucirea orașului pe fundalul uriașului parc întunecat, și mam oprit iarăși în fața ușii cu biletul „Aici, Bregg”, unde lucra Thurber. Nu mai doream săl văd. Naveam nimic săi spun, și nici el mie. De fapt, de ce venisem? Brusc, miam adus aminte. Aveam să intru și să întreb de Olaf — dar nu acum. Nu încă. Nu eram obosit, mă simțeam perfect, dar mi se întâmpla, ceva ce nu înțelegeam. Ammers spre scară. În fața ei se afla ultima ușă, cea pe unde dispăruse persoana necunoscută, acum câteva clipe. Țineam minte că intrasem în odaia aceea la început, când pătrunsesem în clădire. Recunoșteam jupuitura vopselei. Camera fusese absolut goală. Oare cear fi putut căuta persoana necunoscută?