Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Hai, Andrei! strigă Izea răgușit. Andriuha-a!…

— Ce vrei? întrebă Andrei peste umăr și se opri.

Teleguța, clătinându-se pe roțile mici, cu șuruburile slăbite, se rostogoli din inerție înspre el și îl izbi la încheietura genunchilor.

— Privește!…

Izea se afla la vreo zece pași în urmă și-i arăta ceva în mâna întinsă.

— Ce-i asta? întrebă Andrei fără vreun interes deosebit.

Izea apăsă șleaurile și, fără să lase mâna în jos, își împinse teleguța spre Andrei. Andrei îl privi cum venea — groaznic, cu barba până-n piept, cu chica vâlvoi, cenușie din pricina prafului, în scurta lui ruptă-ferfeniță, prin ale cărei găuri i se zărea trupul păros, lac de sudoare. Franjurii nădragilor de-abia îi acopereau genunchii, iar gheata dreaptă căsca o gură largă, etalând degetele murdare, cu unghii negre, rupte… Corifeu al spiritului. Sacerdot și apostol al templului veșnic al culturii…

— Un pieptene! pronunță solemn Izea, apropiindu-se.

Pieptenele era dintre cele mai ieftine, din material plastic, cu dinții rupți, nici măcar nu era un pieptene, ci doar o bucată de pieptene, și în locul unde se rupsese se putea încă desluși un anume STAS, dar masa plastică era albită de multele decenii de arșiță solară și mâncată de râia prafului.

— Vezi? spuse Andrei. Iar tu zbieri în gura mare că n-a mai trecut nimeni pe aici înaintea noastră.

— Da’ eu n-am zbierat deloc așa ceva, zise Izea pașnic. Hai să ședem puțin, ce zici?

— Să ședem, consimți Andrei fără pic de entuziasm, și numaidecât Izea, fără să-și scoată șleaurile, se trânti în fund direct pe pământ, vârându-și pieptenele în buzunarul de la piept.

Andrei își așeză teleguța în bătaia vântului, își scoase șleaurile și se instală, rezemându-și spatele și ceafa de canistrele fierbinți. Vântul se simți numaidecât mai puțin, în schimb, acum lutul îi ardea necruțător fesele prin stofa uzată.

— Unde îți este rezervorul? rosti el cu dispreț. Palavragiule.

— Caută-l, caută-l! răspunse Izea. Trebuie să fie!

— Asta ce mai este?

— Este o anecdotă cu un negustor, îi explică Izea cu plăcere. Un negustor s-a dus la un bordel…

— Gata, i-ai dat drumul! zise Andrei. Iar despre sex și amor? N-ai pic de astâmpăr în tine, Katzman, zău așa!…

— Nu-mi pot permite nici un dram de astâmpăr, declară Izea. Trebuie să fiu pregătit pentru cea dintâi ocazie.

— O să crăpăm aici amândoi, spuse Andrei.

— Pentru nimic în lume! Nici să nu te gândești și nici prin cap să nu-ți treacă.

— Păi nici nu mă gândesc, zise Andrei.

Era adevărat. Gândul la moartea, firește, inevitabilă îi trecea acum foarte rar prin minte. Naiba știe cum se explica acest lucru. Fie că acuitatea acestui sentiment de condamnare se estompase definitiv, fie că trupul se uscase atât de mult și era atât de istovit, încât încetase să mai urle și să mai strige, ci doar de-abia mai șuiera undeva, la limita sesizabilului… Ori poate cantitatea trecuse, în sfârșit, în calitate și începuse să acționeze prezența permanentă a lui Izea cu indiferența lui aproape nefirească față de moarte, care le dădea târcoale în cercuri, când apropiindu-se foarte mult, când apropiindu-se din nou, fără să-i scape însă niciodată din vedere… Într-un fel sau altul, iată însă că de multe zile Andrei, chiar dacă vorbea de sfârșitul inevitabil, o făcea doar pentru a se convinge o dată în plus de indiferența-i crescândă față de acesta.

— Ce tot spui? întrebă el încă o dată.

— Spun că important este să nu-ți fie teamă că o să dai ortul popii aici…

— Mi-ai mai spus asta de o sută de ori. Eu nu mă mai tem de mult, tu însă mă bați la cap mereu…

— Foarte bine, spuse Izea conciliant, întinzându-și picioarele. Oare cu ce să-mi leg talpa de la gheată? întrebă el adânc îngândurat. Foarte curând se va desprinde de tot…

— Păi — taie capătul șleaului și leagă-le. Să-ți dau briceagul? O vreme, Izea își contemplă degetele care îi ieșeau din gheată.

— Lasă, rosti el în sfârșit. Când s-o desprinde complet — atunci… Poate sorbim câte o înghițitură?

— Ți-au înghețat mânuțele, ți-au înghețat piciorușele, rosti Andrei o frază folosită adesea de nenea Iura, pe care și-l aminti pe neașteptate. Acum și-l amintea tot mai greu pe nenea Iura. El făcea parte din altă lume.

— Nu-i timpul să bem ceva tare? propuse Izea cu însuflețire, uitându-se lingușitor în ochii lui Andrei.

— Asta nu vrei? rosti Andrei cu satisfacție, arătându-i degetul mare vârât între arătător și mijlociu. Știi ce apă să bei? Aceea pe care ai păstrat-o undeva, acolo. Căci m-ai mințit în privința rezervorului, nu-i așa?

Cum se și aștepta, Izea se înfurie numaidecât.

— Du-te-n…! Ce, eu îți sunt guvernantă?

— Atunci, manuscrisul tău a mințit…

— Idiotule, spuse Izea cu dispreț. Manuscrisele nu mint. Astea nu-s cărți. Trebuie numai să știi să le citești…

— Atunci, înseamnă că nu știi să citești…

Izea doar se uită la el și numaidecât începu să se agite, ridicându-se.

— Aici orice căcat va… bombăni el. Ia scoală-te! Vrei rezervor? Atunci nu mai trândăvi… Scoală-te, îți spun!

Vântul, jubilând, îi biciui cu ghimpi peste urechi și, jucăuș ca un câine voios, ridică în rotocoale praful deasupra lutului pleșuv, iar lutul, cu opintire, le ieși în întâmpinare și un timp se comportă pașnic, ca și cum și-ar fi adunat forțele, apoi începu să se prăvălească în pantă…

Totuși, de-aș putea pricepe până la urmă încotro mă mână dracu’, își zise Andrei. Toată viața m-a purtat încotro va — nu pot sta locului, prostul de mine… Important este că acum nu mai are nici un sens… Înainte, exista totuși o noimă. Fie ea și cea mai neînsemnată, chiar absurdă, și, totuși, când eram plesnit peste bot, să zicem, puteam întotdeauna să-mi zic: asta nu-i nimic, asta-i în numele… asta-i lupta…

Toate pe lume nu valorează mai mult decât un căcat, a spus Izea. (Erau în Palatul de Cleștar, mâncaseră friptură de găină, pregătită sub presiune, și stăteau tolăniți pe niște salteluțe sintetice viu colorate, la marginea piscinei cu apă străvezie, luminată.) Toate pe lume nu valorează mai mult decât un căcat, a spus Izea, scobindu-se în dinți cu degetul bine spălat.

Toți plugarii voștri, toți acești strungari, toate blumingurile și distileriile voastre, grâul ramificat, laserele și maserele. Toate sunt un căcat, îngrășământ. Toate trec. Fie că trec pur și simplu fără urmă și pentru totdeauna, fie că trec întrucât se transformă. Toate acestea par importante numai pentru că majoritatea le consideră importante. Iar majoritatea le consideră importante deoarece tinde să-și umple burta și să-și desfete trupul cu prețul unor eforturi infime. Însă, dacă stai să te gândești, cine și ce treabă are cu majoritatea? Eu personal nu am nimic împotriva ei, eu însumi, într-un anumit sens, sunt majoritate. Pe mine, însă, majoritatea nu mă interesează. Istoria majorității are început și sfârșit La început, majoritatea înfulecă ceea ce i se dă. La sfârșit, însă, toată viața se ocupă cu problema opțiunii, ce ar putea să mai aleagă ca să înfulece? Ceva ce n-a mai înfulecat?… Ei, până acolo este încă destul de mult, a zis Andrei. Nu chiar așa departe precum îți închipui, a replicat Izea. Și chiar dacă este departe, nu asta contează. Important este că există un început și un sfârșit… Tot ce are un început are și un sfârșit, a spus Andrei. Desigur, desigur, a zis Izea nerăbdător. Eu însă mă refer la scara istoriei, nu la scara Universului. Istoria majorității are sfârșit, însă istoria minorității se va sfârși numai o dată cu Universul… Elitarist parșiv, i-a zis Andrei cu indolență, s-a sculat de pe covorașul său și a plonjat în piscină. A înotat mult, pufnind și fornăind în apa răcoroasă, și, dându-se la fund, unde apa era ca gheața, a început s-o înghită cu lăcomie, ca un pește…