Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Trebuie negreșit să treci de la până la. Ce mai scop — n-am ce zice! Nu l-am inventat eu, a zis Izea. El este unic. N-am din ce alege. Ori scop, ori lipsă de scop — iată cum stau treburile noastre… Dar de ce mă tot bați la cap cu templul tău, a zis Andrei. Ce amestec are templul tău aici?… Și încă ce amestec are! a perorat Izea cu satisfacție, de parcă asta aștepta. Templul, dragul meu Andriușenka, nu înseamnă doar cărțile nemuritoare, doar muzica nemuritoare. Așa ar rezulta că templul a început să fie construit numai după Gutenberg sau, cum v-au învățat pe voi, după Ivan Feodorov al vostru. Nu, drăguțule, templul se mai construiește și din fapte. Dacă vrei, templul este cimentat cu fapte, durează prin ele, se sprijină pe ele. Totul a început de la fapte. Mai întâi fapta, apoi — legenda, și doar pe urmă toate celelalte. Firește, se are în vedere fapta neobișnuită, care nu intră în nici un cadru, care este inexplicabilă, dacă dorești. Iată, deci, de unde a început templul — de la fapta extraordinară!… Pe scurt, de la fapta eroică, — a remarcat Andrei, surâzând disprețuitor. Bine, fie și așa, de la fapta eroică, a consimțit Izea îngăduitor. Rezultă că tu ești un erou, a spus Andrei. Vrei să fii erou. Sindbad Marinarul și redutabilul Ulise… Iar tu ești un prost, a spus Izea. A spus-o cu blândețe, fără cea mai mică intenție de a jigni. Te asigur, prietene, că Ulise n-a vrut să fie erou. Pur și simplu el A FOST erou — așa a fost firea lui, el nu putea altfel. Uite, tu nu poți să mănânci căcat — ți-e greață, iar lui i-a fost greață să fie un regișor în prăpădita lui de Ithacă. Eu văd că mă compătimești — săracul, e maniac, psihopat… Văd, văd, lasă. Tu însă nu trebuie să mă compătimești. Trebuie să mă invidiezi. Pentru că eu știu absolut exact: că templul se construiește, că, în afară de asta, nimic serios nu se întâmplă în istorie, că eu n-am decât un țel în viață — să păzesc acest templu și să înmulțesc bogățiile lui. Firește, eu nu sunt nici Homer și nici Pușkin — n-o să adaug o cărămidă la zidul lui. Dar eu sunt Katzman! Și templul acesta este în mine, deci și eu sunt o parte a templului, deci, prin faptul că eu sunt conștient de mine, templul s-a mărit cu încă un suflet de om. Și asta-i splendid. Pot chiar să nu pun în zid nici o fărâmă… Deși, firește, eu mă străduiesc să pun, fii sigur. Aceasta va fi probabil o fărâmă foarte mică, mai rău — fărâmița asta poate, cu timpul, o să cadă pur și simplu, nu este bună pentru templu, dar în orice caz eu știu că templul a fost în mine și a fost durabil și prin mine… Nu înțeleg nimic din asta, a spus Andrei. Te exprimi confuz. Parcă-i o religie — temple, spirit… Cred și eu, a spus Izea. Dacă asta nu-i o sticlă de vodcă și nu-i un mindir de unu și jumătate, înseamnă că este, negreșit, religie. De ce te superi? Tu însuți mi-ai împuiat urechile că ți-a fugit pământul de sub picioare, că ești suspendat în vid… Corect, ești suspendat. Așa trebuia să ți se întâmple. Cu orice om care gândește cât de cât până la urmă se întâmplă așa… Iată dar că eu îți ofer pământ sub picioare. Cel mai tare care poate exista. Vrei — așază-te cu amândouă picioarele, nu vrei — du-te-n…! Dar atunci să nu mi te plângi!… Tu nu-mi oferi pământ sub picioare, a spus Andrei. Tu îmi vâri nu știu ce nor fără formă! Bine. Să zicem că am înțeles totul despre templul tău. Însă ce folos am eu din asta? Printre constructorii templului tău eu nu pot figura — s-o spunem deschis, nu sunt Homer… Dar tu măcar ai templul în suflet, fără el nu poți — eu văd cum gonești prin lume, ca un cățeluș adulmeci cu lăcomie tot ce îți cade în cale, lingi sau încerci cu dinții! Știi, mă uit cum citești tu. Tu poți să citești douăzeci și patru de ore în șir… Și, pe deasupra, memorezi totul… Eu însă nu pot nimic din toate acestea. Îmi place să citesc, totuși cu măsură. Muzica — perfect! Îmi place foarte mult să ascult muzică. Însă tot așa — nu douăzeci și patru de ore! Iar memoria mea este una dintre cele mai obișnuite — nu pot s-o îmbogățesc cu toate comorile agonisite de omenire… Chiar dacă m-aș ocupa numai cu asta — tot n-aș putea. Mie îmi intră pe o ureche și îmi iese pe cealaltă. Așadar, cu ce mă încălzește pe mine templul tău?… Just, așa este, a spus Izea. Nu te contrazic. Templul nu-i este hărăzit oricui… Nu neg că este apanajul unei minorități, depinde de firea omenească… Însă ascultă-mă. O să-ți spun cum văd eu toate astea. Templul are — Izea a început să îndoaie câte un deget — ziditori. Aceștia sunt cei care îl construiesc. Apoi, să zicem, hm-m-m… ptiu, drace, nu-mi găsesc cuvintele,

Îmi vin pe limbă doar termeni religioși… Bine, fie și așa — preoți. Aceștia sunt cei care îl poartă în sine. Cei prin ale căror suflete el crește și în ale căror suflete există… Și mai sunt consumatorii — cei care, ca să spunem așa, se bucură de el… prin urmare, Pușkin este ziditor. Eu — preot. Iar tu — consumator… Nu te strâmba, prostule! Asta-i un lucru grozav! Căci templul fără consumatori nu ar avea nici un rost. Tu, găgăuță, gândește-te ce noroc ai avut! Fiindcă sunt necesari ani și ani de prelucrare specială, de spălare a creierelor, de cele mai ingenioase sisteme de înșelăciune, ca să te împingă pe tine, consumatorul, la distrugerea templului… Însă la nivelul la care ai ajuns acum nici nu poți fi împins la o astfel de treabă, poate doar sub amenințarea cu moartea!… Gândește-te, dovleac sec, că și cei ca tine sunt tot o mică minoritate! Căci majorității nu trebuie decât să-i faci semn cu ochiul, să-i dai voie și se va năpusti chiuind să dărâme cu răngile, să dea foc cu torțele… s-a mai întâmplat, de nenumărate ori s-a întâmplat! Și se va mai întâmpla probabil nu o dată… Iar tu te plângi! Păi dacă, în general, s-ar putea pune întrebarea: pentru cine există templul? — răspunsul va fi numai unul: pentru tine!…

— Andriușa! zise Izea pe cunoscutul său ton dezagreabil. Ne clătim gâtlejul, ce zici?

Se aflau pe culmea unei coline înalte. La stânga, unde era prăpastia, totul era acoperit de vălul tulbure al prafului ce se învârtejea cu turbare, la dreapta însă, ca prin minune, se înseninase și se vedea Zidul Galben — nu neted cum este în raza orașului, ci tot numai cute și zgârcituri adânci, de parcă era coaja unui arbore monstruos. Jos, în față, începea, întins și neted ca o masă, un șes de piatră albă — nu grohotiș, ci piatră întreagă, monolit —, și acest șes se întindea cât vedeai cu ochii, și deasupra lui se legănau, la o jumătate de kilometru de colină, două vârtejuri subțiri — unul galben, celălalt negru…

— Asta-i ceva nou, spuse Andrei, mijindu-și ochii. Privește — piatră continuă…

— Poftim? Da, sigur… Ascultă, hai să bem un păhărel — au trecut patru ceasuri…

— Hai, consimți Andrei. Să coborâm mai întâi.

Coborâră de pe colină, își scoaseră șleaurile, și Andrei luă din teleguța lui canistra încinsă. Canistra se agăță de cureaua automatului, pe urmă de sacul cu firimituri de pesmeți, dar Andrei o smulse totuși, strângând-o între genunchi, o destupă. Izea țopăia alături, ținând pregătite două cănite de material plastic.

— Scoate sarea, spuse Andrei. Izea se opri numaidecât din țopăit.

— Dă-o încolo… scânci el. De ce? Hai să bem fără…

— Fără sare nu primești, spuse Andrei obosit.

— Atunci, hai să facem așa, zise Izea, fulgerat de o idee nouă. Puse cănițele pe piatră și scotoci în teleguța sa. Atunci, știi ceva? Eu o să mănânc sarea pur și simplu, și pe urmă o să beau apă…