Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Stai! zise Izea, apucându-l de șleau. Așteaptă. Pietre.

Într-adevăr, aici erau niște pietre convenabile — rotunjite, plate, ca niște lipii din balegă de vacă uscate.

— Să mai înălțăm un templu? rosti Andrei, zâmbind ironic.

Își scoase șleaurile, făcu vreo câțiva pași într-o parte și ridică piatra cea mai apropiată. Piatra era tocmai așa cum trebuia să fie o piatră de fundament — dedesubt cu protuberanțe, colțuroasă, deasupra — netedă, șlefuită de praf și de vânt Andrei o așeză pe un strat plat de grohotiș mărunt, o îndesă, mișcându-și umerii, cât mai adânc și solid și se duse după următoarea.

Punând fundamentul, el simțea un fel de mulțumire: oricum, era totuși o muncă, nu o mișcare absurdă din picioare, ci o treabă efectuată cu un anumit scop. Acest scop putea fi contestat, Izea putea fi declarat psihopat și maniac (ceea ce, firește, și era)… Și se putea, uite așa, piatră lângă piatră, să se clădească o platformă, pe cât posibil plană, pentru fundament.

Alături, Izea gâfâia și gemea, răsturnând pietrele cele mai mari, poticnindu-se, talpa i se desprinse definitiv, iar când fundamentul fu gata, dădu fuga la teleguța lui, de unde scoase încă un exemplar din ghidul său.

Când în Palatul de Cleștar și-au dat definitiv seama și aproape au crezut că nicicând nu vor întâlni pe nimeni în drumul spre nord, Izea s-a așezat la mașina de scris și, cu o viteză supranaturală a scris Ghidul unei lumi delirante. Pe urmă a multiplicat singur acest Ghid la o mașină de copiat neobișnuită (în Palatul de Cleștar erau al dracului de multe și felurite mașini automate neobișnuite), a introdus cele cincizeci de exemplare în plicuri confecționate dintr-un material ciudat, transparent și foarte durabil, numit „peliculă de polietilenă”, și-a încărcat cu vârf teleguța, în care de-abia i-a mai rămas loc pentru sacul cu pesmeți… Iar acum mai avea doar vreo zece bucăți din acele plicuri, poate chiar mai puțin.

— Câte ți-au mai rămas? întrebă Andrei.

Izea, așezând plicul în centrul fundamentului, răspunse distrat:

— Dracu’ să le știe… Puține. Adu pietre. Și din nou se apucară să care pietre și, curând, deasupra plicului se inălță o piramidă de vreun metru și jumătate. În acest pustiu nelocuit, piramida arăta destul de ciudat, dar, ca să arate și mai ciudat, Izea stropi pietrele cu o vopsea de un roșu-țipător dintr-un tub mare, pe care îl găsise în magazia de sub Turn. Pe urmă veni lângă teleguță, se așeză și se apucă să-și lege talpa desprinsă cu un crâmpei de sfoară. În vremea asta se uita mereu la piramida sa, și pe fața lui îndoiala și nesiguranța se schimbau întruna cu satisfacția și cu o mândrie crescândă.

— Ce zici?! îl întrebă el pe Andrei, umflându-se în pene. Chiar și cel mai mare prost nu va trece fără să se oprească, își va da seama că nu degeaba a fost ridicată aici…

— Da, spuse Andrei, așezându-se alături pe vine. Mare folos o să ai tu că un prost va răscoli prin piramida asta.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, mormăi Izea. Prostul este tot o ființă rațională. Dacă nu înțelege el — va povesti altora… — Deodată se însufleți. — Să luăm, de pildă, miturile! Cum se știe, proștii alcătuiesc majoritatea covârșitoare, iar asta înseamnă că la orice eveniment interesant a fost martor, de regulă, un prost. Ergo: mitul este descrierea unui eveniment real în percepția unui prost și prelucrarea unui poet. Ce zici?

Andrei nu răspunse. Se uită la piramidă. Vântul se apropia prudent, pe neobservate, de ea, stârnea șovăitor praful în jur, șuiera slab prin crăpăturile dintre pietre, și Andrei, brusc își închipui kilometrii nesfârșiți rămași în urmă și linia punctată rar, întinsă de-a lungul acestor kilometri, a piramidelor dăruite vântului și timpului… Și își mai închipui cum spre această piramidă se va târî în patru labe un călător uscat ca o mumie, mort de foame și de sete… și cum acesta răstoarnă și împinge pietrele cu frenezie, rupându-și unghiile, iar imaginația lui înfierbântată îi zugrăvește acolo, sub pietre, o ascunzătoare cu apă și mâncare… Fără să vrea, Andrei izbucni într-un scurt râs isteric. Iată, atunci, eu m-aș fi împușcat negreșit. Este imposibil să înduri așa ceva…

— Ce-i cu tine? întrebă Izea bănuitor.

— Nu-i nimic, totu-i în ordine, zise Andrei și se ridică.

Izea se ridică și el și o vreme contemplă cu ochi critic piramida.

— Aici nu-i nimic caraghios! declară el și bătu din piciorul înfășurat cu sfoară. Pentru început ține, anunță el. Mergem?

— Mergem!

Andrei se înhămă la teleguță, iar Izea nu se abținu totuși și mai dădu o dată ocol piramidei. Era limpede că și el își închipuia ceva acum, niște scene, și aceste scene îi măguleau amorul propriu, el surâdea pe furiș, își freca mâinile și pufnea zgomotos în mustăți.

— Ai o figură formidabilă! spuse Andrei, neputându-se stăpâni. Ca o broască râioasă. Ți-ai ouat icrele și acum nu poți să-ți mai vii în fire de mândrie. Sau ca un somon.

— Ho-ho! spuse Izea, vârându-și mâinile în șleauri. Somonul, după treaba asta, dă ortul popii.

Așa este, zise Andrei.

— Ei-ei! făcu Izea amenințător, și porniră mai departe.

Pe urmă, Izea întrebă pe neașteptate:

— Tu ai mâncat somon?

— Pe săturate. Știi ce bine merge cu vodcă? Ori sandvișuri cu ceai… Dar de ce mă întrebi?

— Așa… spuse Izea. Fetițele mele însă nici nu l-au gustat.

— Fetițele tale? se miră Andrei. Tu ai fetițe?

— Trei în total, zise Izea. Și nici una nu știe ce e ăla somon. Le-am explicat că somonul și nisetrul sunt niște pești care au dispărut. Precum ihtiozaurii. Iar ele or să spună același lucru odraslelor propriii despre scrumbie…

El a mai spus ceva, însă Andrei, uluit, nu-l mai asculta. Ei poftim! Trei fetițe! Izea! îl cunosc de șase ani și nici prin cap nu mi-a trecut așa ceva. Atunci — cum de s-a hotărât să vină aici? Bravo, Izea!… Dracu’ știe ce fel de oameni mai sunt pe lume… Nu, băieți, își zise el. Totul e corect și totul e drept: nici un om normal n-o să ajungă până la piramida asta. Un om normal, îndată ce ajunge la Palatul de Cleștar, rămâne acolo pentru toată viața. Am văzut acolo destui dintre aceștia — oameni normali… Nu le deosebești mutrele de șezuturi… Nu, băieți, dacă totuși va ajunge cineva aici, apoi acela nu poate fi decât un Izea-numărul-doi… Și îndată ce va desface piramida, îndată ce va rupe plicul, numaidecât va uita de toate — va muri aici, citind… Deși, pe de altă parte, și eu am ajuns aici?… Pentru ce? La Turn a fost bine. La Pavilion — și mai bine. Cât despre Palatul de Cleștar… ca în Palatul de Cleștar eu n-am mai trăit niciodată și nici n-o să mai trăiesc… Prea bine — Izea. El are un ardei în cur, nu poate sta locului. Dar dacă Izea n-ar fi fost cu mine — aș mai fi plecat de acolo sau aș fi rămas? Aceasta-i întrebarea!…

De ce trebuie să mergem înainte, întreba Izea pe Plantație, iar fetele oacheșe, cu pielea netedă, țâțoase, ședeau alături și ne ascultau cu atenție. De ce totuși, orice s-ar întâmpla, noi trebuie să mergem înainte, perora Izea, mângâind-o distrat pe cea mai apropiată pe genunchiul mătăsos. Pentru că în urmă nu este decât moartea ori plictiseala, care tot moarte se cheamă. Oare ție nu îți este de ajuns acest raționament simplu? Căci noi suntem cei dintâi, înțelegi tu asta? Fiindcă nici un om n-a străbătut încă această lume de la un capăt la altul: din junglă și din baltă până la punctul zero… Poate că acest proiect tocmai de aceea a fost născocit, ca să se găsească acel om?… Care să parcurgă de la până la?… Pentru ce? a întrebat Andrei posomorât. De unde să știu eu pentru ce, a zis Izea indignat. Dar templul pentru ce se clădește? E clar că e templu — este singurul scop vizibil, dar pentru ce — aceasta nu-i o întrebare corectă. Omul trebuie să aibă un scop, fără scop el nu poate, pentru asta i-a fost dată mintea. Dacă nu are un scop, îl inventează… Și tu ai inventat unul, a spus Andrei.