Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Doamne, zise Andrei uluit. Bine, hai așa.

Umplu cănițele pe jumătate cu apă fierbinte, mirosind a fier, luă pachetul cu sare de la Izea și spuse:

— Scoate limba.

Presără un pic de sare pe limba încărcată a lui Izea, privind cum acesta se strâmbă, se îneacă, întinzând disperat mâna spre cana cu apă, apoi sară apa lui și începu s-o bea cu înghițituri mici, zgârcite, fără să simtă nici o plăcere, ca pe un medicament.

— Grozav! spuse Izea, gemând. Doar că nu e de ajuns. Ce zici? Andrei dădu din cap. Apa băută ieși numaidecât sub formă de sudoare, și în gură — nici o schimbare, totul rămăsese ca și mai înainte, nici un pic de ușurare. El săltă canistra, apreciind. Pentru vreo două zile mai ajunge, pe urmă… Pe urmă se va mai găsi iar ceva, își zise cu furie. Experimentul este Experiment. Nu te lasă să trăiești, dar nici să crăpi…

Aruncă o privire spre platoul alb ce respira dogoare și se întindea înaintea ochilor, își mușcă buza uscată și se apucă să așeze din nou canistra în teleguță. Izea se așeză, refăcând bandajul la gheata cu talpa desprinsă.

— Știi, zise el gâfâind, ăsta-i într-adevăr un loc ciudat… Nu-mi amintesc să mai fi văzut așa ceva… — Se uită la soare, punându-și mâna streașină la ochi. — La zenit, spuse. Zău, la zenit. O să fie ceva… Da’ aruncă dracului pușcociul ăla, de ce îl mai cari după tine?

Andrei așeză cu grijă automatul lângă canistră. — Fără pușcociul ăsta am fi fost făcuți piftie dincolo de Pavilion, îi aminti el.

— Bine, dincolo de Pavilion! Dar de atunci, iată, mergem de cinci săptămâni și n-am văzut măcar o muscă… replică Izea.

— Bine, bine, spuse Andrei. Nu-l cari tu… Să mergem. Platoul de piatră era uimitor de neted. Teleguțele mergeau ca pe asfalt — doar că roțile zăngăneau mai tare. Arșița însă devenise și mai cumplită. Piatra albă azvârlea soarele îndărăt, și acum ochii nu mai aveau nici o scăpare. Tălpile frigeau, ca și când ghetele nici nu existau, dar praful, oricât ar părea de ciudat, nu se împuținase câtuși de puțin. Dacă n-o să ne dăm duhul aici, își zise Andrei, atunci o să trăim veșnic… Mergea cu ochii mijiți, apoi îi închise definitiv. Era ceva mai bine. Uite așa o să merg, gândi el. Ochii o să-i deschid, să zicem, după douăzeci de pași. Sau după treizeci… mă uit și pornesc mai departe…

Cu o piatră albă foarte asemănătoare era pardosit beciul Turnului. Doar că acolo era răcoare și semiîntuneric, iar pe lângă pereți se aflau o mulțime de cutii din carton gros, pline cu felurite mărfuri de fierărie. Aici se aflau cuie, șuruburi, bolțuri de mărimi diferite, cutii cu cleiuri și vopsele, flacoane cu lacuri multicolore, unelte de tâmplărie și lăcătușerie, rulmenți împachetați în hârtie unsuroasă… De mâncare nu au găsit nimic, dar într-un colț, dintr-o bucată de țeavă ce ieșea din perete, curgea și dispărea în pământ o șuviță subțire de apă rece și incredibil de gustoasă…

…Totul în sistemul tău este bun, a zis Andrei, punând pentru a douăzecea oară cana sub șuvița de apă. Un singur lucru nu-mi place. Nu-mi place când oamenii sunt împărțiți în importanți și neimportanți. Nu e drept. Este odios.

Există templul, iar în jurul lui mișună puzderie de cretini. „Omul este un suflet prăpădit, împovărat de trup.” S-ar putea, în realitate, să fie chiar așa. Oricum, nu este just. Toate astea ar trebui schimbate, drăcia dracului… Parcă eu spun că nu trebuie, a zis Izea, ridicându-se. Desigur, ar fi bine ca această rânduială să fie schimbată. Însă cum? Căci până în prezent toate încercările de a schimba situația, de a uniformiza câmpul omenesc, de a pune totul la același nivel, ca să fie totul just și drept, toate aceste încercări s-au încheiat cu distrugerea templului, ca să nu se mai înalțe, și cu tăierea capetelor care ieșeau deasupra nivelului general. Și gata. Iar deasupra câmpului nivelat începea să crească iute-iute, ca o tumoare canceroasă, piramida puturoasă a noii elite politice, și mai dezgustătoare decât cea veche… Și, știi, alte căi deocamdată nu au fost născocite. Firește, toate aceste excese nu au schimbat cursul istoriei și nu au putut să distrugă templul definitiv, dar capete luminate au căzut cu duiumul. Știu, a spus Andrei. Este totuna. Oricum, este mârșav. Orice elită este odioasă… Te rog să mă scuzi, a replicat Izea. Uite, dacă ai fi spus: orice elită, care domină destinele și viețile altor oameni este odioasă, atunci aș fi fost de acord cu tine. Iar elita în sine, elita de dragul elitei — pe cine deranjează? Ea irită — până la turbare, până la frenezie! — , dar asta e altă treabă, căci a irita este una dintre funcțiile ei… Și egalitatea deplină înseamnă mlaștină, stagnare. Trebuie să-i mulțumim naturii-mamă că așa ceva nu poate să existe: egalitate deplină. Înțelege-mă, Andrei, eu nu propun un sistem de reorganizare a lumii. Nu cunosc un astfel de sistem și nici nu cred că există. Prea multe și felurite sisteme au fost încercate, dar, în general, totul a rămas ca mai înainte… Eu nu propun decât un țel al existenței… Ptiu, dar nici măcar nu propun, m-ai încurcat. Eu am descoperit în mine și pentru mine acest țel — țelul existenței mele, înțelegi? Al existenței mele, și al semenilor mei… Vorbesc despre asta numai cu tine și numai acum, pentru că mi s-a făcut milă de tine — văd că omul s-a maturizat, a aruncat pe foc toate cele cărora li s-a închinat, iar acum nu știe la ce să se mai închine. Iar fără închinare tu nu poți, ai supt asta o dată cu laptele mamei — necesitatea de a te închina la ceva sau cuiva. Ție ți-au băgat pentru totdeauna în cap că dacă nu există o idee pentru care merită să mori, nu merită nici să trăiești. Iar unul ca tine, ajungând la înțelegere deplină, este capabil de lucruri cumplite. Ori își trage un glonte în tâmplă, ori devine o canalie extraordinară, înțelegi?… Ori și mai rău: începe să se răzbune pe lume pentru că lumea este așa cum este și nu acceptă un ideal dinainte stabilit… Însă ideea templului, printre altele, mai este bună și fiindcă să mori pentru ea este pur și simplu contraindicat. Pentru ea trebuie să trăiești. Să trăiești în fiecare zi, din toate puterile, până la capăt… Da, probabil, a zis Andrei. Probabil că așa este. Și totuși această idee încă nu-mi aparține!…

Andrei se opri și îl prinse pe Izea de braț. Izea deschise numaidecât ochii și întrebă speriat:

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Taci, rosti Andrei printre dinți.

Se întâmpla ceva în față. Ceva se mișca — nu se învârtejea, nu se așternea chiar deasupra pietrei, ci se deplasa prin toate acestea. Le venea în întâmpinare.

— Oameni, spuse Izea entuziasmat. Auzi, Andrei, oameni!

— Taci, dobitocule! rosti Andrei în șoaptă.

Își dăduse și el seama că erau oameni. Sau un om… Nu, parcă erau doi. Stăteau în picioare. Probabil că îi observaseră și ei… Din nou nu se mai vedea nimic din pricina prafului blestemat.

— Ei, vezi? zise Izea într-o șoaptă triumfătoare. Și tu te văicăreai întruna — o să murim, o să murim…

Andrei se eliberă cu grijă de chingi și se dădu înapoi spre teleguța lui, fără să-și ia ochii de la umbrele confuze din față. Drace, totuși câți or fi? Și ce distanță o fi până la ei de aici? Vreo sută de metri? Ori mai puțin?… Pe pipăite, găsi automatul, îi trase piedica și-i spuse lui Izea:

— Apropie teleguțele, și adăpostește-te după ele. În caz de ceva, mă acoperi…