Arkadi Strugațki - Orașul damnat

TOMBEROANELE ERAU RUGINITE, DEFORMATE, CU capacele desprinse. De sub capace ieșeau crâmpeie de ziare, coji de cartofi. Semănau cu pliscul unui pelican dezordonat, nepretențios la mâncare. După aspect, păreau grele, de neclintit, dar, în realitate, împreună cu Van, nu era mare lucru să ridici un astfel de tomberon spre mâinile întinse ale lui Donald și să-l fixezi pe marginea oblonului lateral lăsat în jos. Trebuia doar să-ți ferești degetele. Pe urmă puteai să-ți aranjezi mănușile și să-ți tragi puțin răsuflarea până ce Donald învârtea tomberonul, așezându-l la capătul benei.

Prin poarta larg deschisă răzbătea un curent rece și umed, sub bolta porții, pe un șnur îngroșat de murdărie, atârna un bec fără abajur; în lumina lui, fața lui Van semăna cu fața unui om care suferă de gălbinare, iar chipul lui Donald nu se vedea în umbra pălăriei lui texane, cu boruri largi. Pereții cenușii coșcoviți, brăzdați de dungi orizontale, fâșii negre de păienjeniș prăfos, imagini indecente de femei în mărime naturală, iar lângă ușa camerei portarului — o grămadă dezordonată de sticle goale și borcane de compot-, pe care Van le aduna și le preda cu regularitate la centrul de colectare a ambalajelor.

Când mai rămase un tomberon, Van luă mătura și fărașul și se apucă să strângă gunoiul ce se răspândise pe asfalt.

— Van, lasă-l încolo de măturat, rosti Donald enervat. Mereu te fâțâi cu mătura aia. Și degeaba, ca mai curat n-o să fie.

— Portarul trebuie să dea cu mătura, observă Andrei sentențios, răsucindu-și palma dreaptă. I se părea că își luxase un ligament.

— Oricum gunoiul se va strânge iar, zise Donald cu ură. Nici nu apucăm să ne întoarcem, și se va aduna și mai mult ca înainte…

Van aruncă gunoiul în ultimul tomberon, îl îndesă cu fărașul și trânti capacul.

— Se poate, zise el cercetând cu privirea spațiul de sub poartă. Acum, acolo, era curat. Van se uită la Andrei și zâmbi. Apoi își ridică fața spre Donald și grăi: Vreau numai să vă amintesc…

— Haide, haide! strigă Donald cu nerăbdare.

Un — doi. Andrei și Van săltară tomberonul dintr-o smucitură. Trei-patru. Donald îl prinse, gemu, răcni, dar nu-l putu ține. Tomberonul se înclină și căzu cu zgomot pe asfalt. Conținutul zbură din el, la vreo zece metri depărtare, ca dintr-un tun. Apoi, golindu-se rapid din mers, se rostogoli zgomotos pe asfaltul curții. Ecoul răsunător se înălță ca o spirală spre cerul întunecat printre ziduri.

— Sufletul și dumnezeii mamei lui, zise Andrei, care abia izbuti să se arunce la o parte. Ai mâinile găurite?!…

— Am vrut doar să vă amintesc că acest tomberon are mânerul rupt, spuse Van cu blândețe.

El luă mătura și fărașul și se apucă de treabă. Donald se lăsă pe vine la marginea benei, punându-și mâinile între genunchi.

— Drăcia dracului… mormăi el cu glas stins. Blestemăția dracului… Era clar — ceva nu era în regulă cu el în ultima vreme, mai ales în seara asta, și Andrei renunță să-i mai spună ce crede el despre profesori și capacitatea lor de a se ocupa cu o treabă adevărată. Se duse după tomberon, apoi, întorcându-se lângă camion, își azvârli mănușile, își scoase țigările. Puțea îngrozitor, își aprinse în grabă o țigară și abia pe urmă îi oferi și lui Donald una. Donald clătină din cap tăcut. Andrei azvârli chibritul ars în tomberon și zise:

— La noi în Kansk trăiau doi vidanjori — tată și fiu. Acolo nu exista canalizare, ci doar niște gropi, pur și simplu, în care se strângea ăsta… terciul. Și ei scoteau din ele căcatul cu căldarea și îl vărsau în hârdăul lor. Tatăl, ca specialist cu multă experiență, cobora în groapă, iar fiul îi slobozea de sus căldarea. Dar iată că, într-o zi, băiatul n-a putut ține bine căldarea și a vărsat-o îndărăt peste tătâne-su. Tătâne-su s-a șters, s-a uitat la el de jos în sus și a zis cu multă amărăciune: „Eh, zice, nătărăule, popândău ce ești! N-o să iasă nimic din tine. Toată viața o să stai acolo, deasupra”.

Se aștepta ca Donald să zâmbească măcar — în general, Donald era un om vesel, sociabil, nu se pierdea niciodată cu firea, avea în el ceva de student-combatant. Donald însă doar tuși încetișor și zise cu voce stinsă: „Nu poți să golești toate gropile…”, iar Van, care se învârtea pe lângă tomberon, întrebă deodată cu mult interes:

— Ce preț are la voi?

— Cine ce preț are? zise Andrei fără să priceapă.

— Scârna. E scumpă?

Andrei izbucni într-un râs șovăitor.

— Cum să-ți spun… Depinde a cui este.

— Păi la voi e diferită? se miră Van. La noi e la fel. Și a cui e cea mai scumpă?

— A profesorilor, răspunse Andrei numaidecât, pur și simplu neputându-se stăpâni.

— A! făcu Van, dând din cap, și mai vărsă un făraș de gunoi. Înțeleg. Dar în satul nostru nu erau profesori, așa că prețul era unul — cinci yuani căldarea. Asta în Sichuan, dar în Jiangxi, bunăoară, prețurile ajungeau la șapte și chiar opt yuani.

Andrei înțelese în sfârșit. Îi veni brusc să întrebe dacă e adevărat că la chinezi cel ce vine în vizită trebuie să se ușureze în grădina gazdei, însă, firește, îi fu rușine.

— Cum o fi acum la noi — nu știu, continuă Van, în ultima vreme n-am locuit la țară… Dar de ce la voi cea de profesor este mai scumpă?

— Am glumit, zise Andrei cu un aer vinovat. La noi cu treaba asta nu se face negoț…

— Se face, zise Donald. Dumneata nici măcar asta nu știi, Andrei.

— Iar dumneata și pe asta o știi! se oțărî Andrei.

Cu o lună în urmă s-ar fi angajat cu Donald într-o dispută furibundă. Îl enerva cumplit faptul că americanul povestea mereu niște lucruri despre Rusia de care el, Andrei, habar nu avea. În adâncul sufletului, atunci, Andrei era convins că Donald îl păcălește sau repetă flecăreala răutăcioasă a lui Hurst. „Ia mai lasă-mă cu brașoavele lui Hurt al dumitale!”, zicea el, refuzând să asculte. Pe urmă însă a apărut acest avorton, Izea Katzman, și Andrei a renunțat la dispute, doar mârâia, arătându-și colții. Dracu’ știe de unde își însușiseră toate astea. Și neputința și-o explica prin împrejurarea că el venise aici din anul o mie nouă sute cincizeci și unu, iar ăștia doi — din șaizeci și șapte.

— Ești un om fericit, zise Donald pe neașteptate, se ridică și se duse spre tomberoanele de lângă cabină.

Andrei ridică din umeri și, străduindu-se să scape de senzația neplăcută, stârnită de această discuție, își puse mănușile și se apucă să strângă gunoiul puturos, ajutându-i lui Van. Nu știu, își zise el. Ce să spun — scârnă! Dar ce știi tu despre integrale? Ori, să zicem, despre constanta lui Hubble? Parcă sunt puțini aceia care nu știu destule…

Van îndesa ultimele resturi de gunoi, când în poartă, din stradă, își făcu apariția figura chipeșă a polițistului Kensi Ubukata.

— Aici, vă rog, se adresă el cuiva peste umăr și cu două degete îl salută militărește pe Andrei. Salutare, gunoierilor!