Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Fii atent! Dă-l încoace.

Andrei îi dădu pistolul și un timp privi cum Donald, încovoindu-se, vârî arma în buzunarul din spate al salopetei. Pe neașteptate, îl trecură toate sudorile.

— Va să zică, ai tras, dumneata… acolo, nu? întrebă el cu glas răgușit.

Donald nu răspunse. Depășind un camion, aprinse unicul semnalizator. La o răspântie, aproape ștergând radiatorul, trecură în goană câțiva paviani cu cozile arcuite, însă lui Andrei nu-i mai ardea de ei.

— De unde ai arma, Don?

Donald nu-i răspunse nici de data aceasta, făcu doar un gest ciudat cu mâna, încercând să tragă pe ochi pălăria inexistentă.

— Iată ce este, Don, zise Andrei ferm. Acum o să mergem la primărie, predai pistolul și explici cum a ajuns la dumneata.

— Lasă prostiile, răspunse Donald strâmbându-se. Mai bine dă-mi o țigară. Andrei scoase automat pachetul.

— Asta nu-i o prostie, zise el. Nu vreau să știu nimic. Dumneata n-ai spus nimic — foarte bine, este treaba dumitale. Și, de fapt, eu am încredere în dumneata… În oraș doar bandiții au armă. Nu pot să spun așa ceva despre dumneata, dar, de fapt, eu nu te înțeleg, de fapt, trebuie să predai arma și să explici totul. Și n-are rost să te prefaci că asta-i o prostie. Eu văd cum ești dumneata în ultima vreme. Mai bine să mergi și spui totul.

Donald întoarse pentru o clipă capul și îl privi pe Andrei drept în față. E greu de spus ce se citea în ochii lui: ironie, suferință, însă lui Andrei i se păru în această clipă foarte bătrân, absolut neputincios și parcă hărțuit. Andrei se simți tulburat și dezorientat, dar se stăpâni numaidecât și repetă cu tărie.

— Trebuie să-l predai și să spui totul! Gata!

— Nu-ți dai seama că maimuțele au pornit asupra orașului? întrebă Donald.

— Și ce-i cu asta? spuse Andrei perplex.

— Într-adevăr, ce-i cu asta? zise Donald și izbucni într-un râs neplăcut.

MAIMUȚELE AJUNSESERĂ ÎN ORAȘ. Alergau pe cornișe, atârnau ciorchine pe stâlpii felinarelor, dănțuiau la răspântii în cârduri flocoase, sinistre, se lipeau de ferestre, aruncau cu pietre smulse din caldarâm, fugăreau oamenii înnebuniți, care ieșiseră în stradă doar în cămăși de noapte.

De câteva ori, Donald opri mașina ca să ia fugari.. Tomberoanele le aruncaseră demult. O vreme, în fața camionului gonea în galop un cal înnebunit, înhămat la o căruță. În căruță nu mai dormea nimeni înfășurat în foaia de cort, ci trona și se legăna, își flutura brațele lungi, păroase și țipa asurzitor o namilă de pavian argintiu. Andrei văzu cum căruța intră trosnind în stâlpul felinarului, calul, cu șleaurile rupte, goni mai departe, iar pavianul zbură voinicește pe cel mai apropiat burlan de scurgere și dispăru pe acoperiș.

În piața din fața primăriei se instaurase panica. Soseau și plecau automobile, polițiștii alergau îmbrăcați doar în lenjerie de corp, lângă intrare un funcționar fusese lipit de perete, oamenii țipau la el imperativ, iar el se apăra împingându-i cu bastonul și agitându-și servieta.

— Ce babilonie! rosti Donald și sări din mașină.

Intrară în fugă în clădire și numaidecât se pierdură unul de celălalt în mulțimea impenetrabilă de oameni în civil, oameni în uniforme de poliție și oameni în lenjerie de corp. Domnea un vacarm de nedescris, fumul de tutun ustura ochii.

— Dar înțelegeți! Nu pot așa — doar în izmene!

— …să se deschidă neîntârziat arsenalul, să se împartă armele… Ce dracu, măcar polițiștilor să li se dea arme!…

— Unde este șeful poliției? Adineauri se învârtea pe aici…

— Nevasta mea a rămas acolo, vă dați seama? Nevasta!

— Auzi, nu-i nimic înspăimântător. Sunt niște maimuțe ca toate maimuțele…

— Închipuie-ți, când mă trezesc — pe pervaz ședea cineva…

— Da’ unde-i șeful poliției? Trage la aghioase, putoarea…

— Pe străduța noastră era un felinar. L-au doborât.

— Kovalevski! La camera doisprezece, iute.

— Totuși, recunoașteți că doar în izmene…

— Cine știe să șofeze? Șoferi! Toată lumea în piață! La stâlpul cu reclame!

— Da unde dracu’ este șeful poliției? A fugit, măgarul?!

— Deci așa. Iei băieții și vă duceți la turnătorie. Luați de acolo astea… cum le zice… aia, niște piloni pentru gardul parcului… Luați-i pe toți, pe toți! Și veniți îndărăt, neîntârziat…

— Puștile cu aer comprimat sunt bune?

— Și l-am pălit peste botu-i păros, mai-mai să-mi rup mâna, iar el începe să zbiere: „Doamne, Dicky, sunt eu, Fred!” Ptiu drace!…

— În sectorul șaptezeci și doi — trei mașini! În sectorul șaptezeci și trei — cinci mașini…

— Ordonați să li se dea echipament care a mai fost folosit o dată… Dar cu semnătură, ca să-l înapoieze pe urmă!

— Ascultă, au coadă ori mi s-a părut mie?

Andrei fu îmbrâncit, înghiontit, lipit de pereții coridorului, călcat pe picioare, dar îmbrânci și el la rândul lui, făcându-și loc cu coatele. La început îl căută pe Donald, ca să asiste în calitate de martor al apărării la căința și predarea armei, apoi îi ajunse la ureche că invazia pavianilor este de bună seamă o treabă extrem de serioasă, judecând după haosul ce se stârnise, și regretă numaidecât că nu știe să șofeze, nu are habar unde se află atelierele de turnătorie cu misterioasele piloane, nu poate să înzestreze pe nimeni cu echipament folosit o dată, încât rezultă că pe aici nu poate fi util nimănui. Atunci încercă să povestească tot ceea ce văzuse cu ochii lui, poate că aceste informații vor fi folositoare, însă unii pur și simplu nu-l ascultau, iar alții, îndată ce începeau — îl întrerupeau și se apucau să povestească ei.

Se convinse cu amărăciune că nu era nici o figură cunoscută în această vâltoare de uniforme și izmene, îl zări pentru o clipă pe negrul Silva, cu capul înfășurat într-o cârpă însângerată, dar acesta dispăru numaidecât, — în vremea asta totuși se întreprindea ceva, cineva instruia pe altcineva și îl trimitea undeva, vocile deveneau mai puternice, mai neșovăitoare, izmenele începură, încetul cu încetul, să dispară, iar uniformele, dimpotrivă, deveniră considerabil mai multe. Pentru o clipă, lui Andrei i se păru că aude tropot ritmic de cizme și un cântec de luptă, dar se dovedi că nu era decât zgomotul unui seif scăpat pe scări, care se rostogoli în jos, bubuind, și se opri înțepenit în ușa serviciului de aprovizionare…

Apoi, Andrei zări o figură cunoscută, un funcționar, fost coleg la serviciul de contabilitate al Direcției de măsuri și greutăți. Făcându-și loc cu coatele, Andrei îl ajunse, îl împinse la perete și dintr-o răsuflare îi arătă că, iată, eu, Andrei Voronin — am fost colegi, îți amintești —, actualmente hamal-vidanjor, nu pot găsi pe nimeni, trimite-mă încotrova, cu siguranță e nevoie de oameni. Funcționarul îl ascultă o vreme, clipind buimac și făcând încercări slabe de a se smulge, apoi îl împinse brusc pe Andrei și începu să urle: „Unde să te trimit eu? Dumneata nu vezi că duc niște hârtii la semnat?!” și aproape o luă la fugă pe coridor.

Andrei mai făcu vreo câteva încercări de a lua parte la acțiunile care se organizau, dar toți îl respingeau și fugeau de el, toți se grăbeau îngrozitor, nu se găsea absolut nici un om care să stea locului și, bunăoară, să alcătuiască o listă cu voluntari. Atunci se înfurie și începu să deschidă larg toate ușile, una după alta, sperând să găsească pe cineva cu funcție de răspundere, care nu aleargă, nu strigă și nu dă din mâini. Din considerente foarte generale, era clar că aici, pe undeva, trebuia să existe vreun stat-major de unde pornește toată această activitate febrilă.