Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Nu, firește, nu înghițea. Acum aș înghiți. Doamne, cum aș mai înghiți! Aș suge toată piscina, lui Izea nu i-aș lăsa — să caute rezervorul…

În dreapta, dintre nori de praf galben-cenușiu, se iviră niște ruine — un zid orb pe jumătate dărâmat, țepos din pricina plantelor prăfoase, rămășițele unui turn greoi cu patru laturi.

— Uite, vezi? spuse Andrei, oprindu-se. Și mai zici că nimeni înainte de noi…

— Niciodată n-am spus așa ceva, zevzecule! șuieră Izea. Am spus…

— Ascultă, poate că rezervorul este aici.

— Se prea poate, zise Izea.

— Hai să ne uităm.

Își scoaseră șleaurile și porniră agale spre ruine.

— He! zise Izea. O cetate normandă. Secolul zece…

— Apă, caută apă, spuse Andrei.

— Mai du-te-ncolo cu apa ta! rosti Izea cu mânie. Ochii i se rotunjiră, i se rostogoliră și, cu un gest de mult uitat, își duse mâna sub barbă, căutându-și negul. Normanzii… mormăi el. Cum au putut… Interesant, cu ce i-or fi ademenit aici?

Agățându-și zdrențele prin mărăcini, ei înfruntară o spărtură și se treziră în acalmie. Pe o suprafață patrulateră netedă se înălța o clădire scundă cu acoperișul năruit.

— Alianța paloșului și a mâniei, mormăi Izea, îndreptându-se hotărât spre golul ușii. Iată de ce nu mă dumiream eu ce alianță era asta… de unde până unde paloș aici… Parcă poți să înțelegi așa ceva?…

Interiorul casei era o deplină paragină. Deplină și străveche. Seculară. Căpriorii prăbușiți se amestecaseră cu frânturi de scânduri putrede — rămășițe ale unei mese cât casa de lungă. Totul era prăfuit, putrezit, descompus, iar de-a lungul peretelui din stânga se aflau niște bănci la fel de putrede și prăfuite. Continuând să bombăne, Izea se apucă să scormonească prin această grămadă de putregai, iar Andrei ieși afară și pomi să facă înconjurul casei.

Foarte curând, el dădu peste ceea ce cândva fusese rezervorul — o uriașă groapă rotundă, căptușită cu lespezi de piatră. Acum pietrele erau uscate ca deșertul însuși, dar apă aici — nu încape îndoială — a existat: lutul de la marginea gropii, tare precum cimentul, păstra urme adânci de picioare încălțate și labe de câine. Treburile merg prost, își zise Andrei. Vechea spaimă îi strânse inima, dar dispăru numaidecât: la capătul opus al gropii se întindeau pe lut frunze late, zburlite, de „jenșen”. Andrei pomi spre ele la trap mărunt, căutându-și briceagul în buzunar.

Vreme de câteva minute, gâfâind și asudând, el scormoni cu înfrigurare lutul împietrit, dădu la o parte bulgării mărunți și scormoni din nou, pe urmă, apucând cu amândouă mâinile rădăcina groasă — rece, umedă, viguroasă, trase puternic, dar cu prudență, ca nu cumva, Doamne ferește, să se rupă de la mijloc.

Rădăcina era dintre cele mari — lungă de vreo șaptezeci de centimetri și groasă cât pumnul — albă, curată, lucioasă. Apăsând-o pe obraz cu amândouă mâinile, Andrei porni spre Izea, însă pe drum nu se putu abține — mușcă din rădăcina mustoasă și crocantă, începu să mestece cu desfătare, încercând să nu se grăbească, străduindu-se să mestece cât mai meticulos, ca să nu piardă nici măcar un strop din această delicioasă amăreală mentolată, de la care simți în gură și în tot trupul prospețime și răcoare, ca dimineața în pădure, iar capul devine limpede, și nu-ți mai e teamă de nimic, și pop; să urnești munții din loc…

Pe urmă, ședeau pe pragul casei și mușcau bucuroși, crănțăneau și clefaiau, cu gura plină, făcându-și voios cu ochiul, iar vântul urla dezamăgit deasupra capului și nu putea ajunge la ei. L-au păcălit din nou — nu i-au permis să se joace cu oasele pe lutul pleșuv. Acum puteau iar să-și măsoare puterile.

Băuseră câte două înghițituri din canistra fierbinte, se înhămară la teleguțele lor și porniră mai departe. Acum mergeau mai ușor, Izea nu mai rămânea în urmă, ci pășea alături, lipăind cu talpa lui pe jumătate desprinsă.

— Am mai observat o tufă, spuse Andrei. Mică. La întoarcere…

— Păcat, zise Izea. Trebuia s-o mâncăm.

— Nu ți-a fost de ajuns?

— De ce să se piardă degeaba?

— Nu se pierde, spuse Andrei. La întoarcere o să ne prindă bine.

— Nu va fi nici o întoarcere!

— Asta, frate, n-o știe nimeni, zise Andrei. Tu să-mi spui mai bine următoarele: o să mai găsim apă ori nu?

Izea își înălță capul și se uită la soare.

— La zenit, informă el. Sau aproape la zenit. Tu ce părere ai, domnule astronom?

— Așa pare.

— Curând o să înceapă lucrul cel mai interesant, spuse Izea.

— Ce poate fi aici atât de interesant? Bine, o să trecem de punctul zero. Bine, o să mergem spre Antioraș…

— De unde știi?

— Despre Antioraș?

— Nu. De ce crezi că uite așa, pur și simplu, vom trece și vom merge?

— Da’ eu nu cred nimic din toate astea, rosti Andrei. Eu mă gândesc la apă.

— Dumnezeule mare! La punctul zero este începutul lumii, înțelegi? Iar el se gândește la apă!…

Andrei nu răspunse. Începuse urcușul spre următoarea colină, înaintând cu greu, șleaurile le pătrundeau în umeri. Bun lucru acest „jenșen”, gândi Andrei. De unde știm de el?… Ne-a povestit Pak? Mi se pare… A, nu! Mâmra a adus în tabără, nu știu cum, câteva rădăcini și s-a apucat să le mănânce, iar soldații au încercat și ei. Da. Pe urmă toți umblau foarte țanțoși și au tăvălit-o pe Mâmra toată noaptea, până dimineața… Iar Pak de-abia pe urmă a povestit că acest „jenșen”, ca și adevăratul jenșen, se găsește foarte rar. Crește prin locurile unde cândva a fost apă și e foarte bun când ești istovit. Numai că nu poate fi păstrat, trebuie mâncat neîntârziat, pentru că peste un ceas ori chiar mai puțin rădăcina se veștejește și devine chiar otrăvitoare.. Lângă Pavilion se găsea mult „jenșen”, o grădină întreagă… Acolo au mâncat pe săturate și toate rănile lui Izea s-au vindecat într-o noapte. A fost bine la Pavilion. Iar Izea perora tot timpul despre edificiul culturii…

…Toate celelalte nu sunt decât schelele de lângă zidurile templului, zicea el. Tot ce a născocit omenirea mai bun, timp de o sută de mii de ani, toată chintesența pe care a înțeles-o și la care a ajuns se adună în acest templu. Prin mileniile istoriei sale, luptându-se, înfulecând și împreunându-se, omenirea poartă acest templu, fără măcar să bănuiască, pe creasta tulbure a valului ei. Se întâmplă ca, brusc, ea să-l observe pe umerii săi, își dă seama și atunci ori se apucă să dărâme acest templu cărămidă cu cărămidă, ori i se închină cu febrilitate, ori începe să clădească un alt templu alături, în semn de hulire, dar niciodată nu va înțelege clar cu ce are de-a face și, pierzându-și speranța de a folosi templul în vreun fel sau altul, foarte curând se întoarce la necesitățile sale așa-zise vitale: începe să împartă din nou ceea ce a mai fost împărțit de treizeci de ori, să mai răstignească pe cineva, să preamărească pe cineva — iar templul crește fără contenire din veac în veac, din mileniu în mileniu, și este imposibil să mai fie dărâmat ori micșorat… Cel mai amuzant (spunea Izea) este faptul că fiecare cărămidă, chiar cea mai mică, a acestui templu, fiecare carte nemuritoare, fiecare melodie nemuritoare, fiecare formă arhitectonică irepetabilă poartă în sine experiența condensată a acestei omeniri, gândurile ei și gândurile despre ea, ideile privind scopul și contradicțiile existenței ei; că, oricât ar părea de în afara tuturor intereselor imediate ale acestei turme de porci autofagi, el este, în același timp și întotdeauna, inseparabil de această turmă și de neconceput fără ea… Și tot amuzant (spunea Izea) este și faptul că nimeni, de fapt, nu clădește acest templu în mod conștient. El nu poate fi proiectat dinainte pe hârtie sau într-un creier genial, el crește de sine stătător, absorbind fără greș tot ce este mai bun din ceea ce creează istoria umană… Tu, poate, crezi (a întrebat Izea caustic) că meșterii care au construit acest templu nu sunt porci? Doamne, și ce mai porci sunt uneori! Tâlharul și ticălosul de Benvenuto Cellini, bețivul pătimaș Hemingway, pederastul Ceaikovski, schizofrenicul și ultrareacționarul Dostoievski, hoțul spânzurat François Villon… — Doamne, păi oamenii onorabili sunt o raritate printre ei! Dar ei sunt precum polipii coralieri, nu știu ce creează. Și omenirea întreagă — la fel. Generație după generație, înfulecă, se desfată, pradă, ucid, dau ortul popii, dar când te uiți — un întreg atol de corali a crescut, și ce splendoare! Și ce durabil!… Bine, bine, i-a spus Andrei. Un templu. Dar, atunci, noi ce facem? Atunci eu ce fac aici?