Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Eu? spuse Izea nerăbdător. Ei?

Mutul ridică din umeri și repetă același gest. Și deodată Andrei își aminti — își aminti și înțelese numaidecât totul.

— Stelele Căzătoare! spuse el. Ca să vezi, domnule! — începu să râdă amar. — Ca să vezi, domnule, când am înțeles asta!…

— Ce-ai înțeles? strigă Izea. Care stele? Andrei dădu din mână, continuând să râdă.

— Nu-mi pasă, spuse el. Nu-mi pasă, nu-mi pasă și iar nu-mi pasă! Ce ne mai interesează pe noi acum? Destul cu pălăvrăgeala, Katzman! Noi trebuie să supraviețuim, înțelegi tu? Să supraviețuim. În această lume odioasă, neverosimilă! Ne trebuie apă, Katzman!…

— Stai puțin, stai puțin… mormăi Izea.

— Eu nu mai vreau nimic altceva! strigă Andrei, agitându-și pumnii strânși. Eu nu doresc să mai înțeleg nimic! Eu nu doresc să mai aflu nimic!… Căci acolo zac niște cadavre, Katzman! Cadavre!… Și ei au vrut să trăiască! Dar acum s-au umflat și putrezesc, Katzman!

Izea, ridicându-și barba, se sculă de pe pat, îl apucă pe Andrei de scurtă și îl așeză cu forța pe dușumea.

— Tăcere! spuse el, gâfâind din greu. Vrei să te plesnesc peste bot? îndată. Muiere!

Andrei scrâșni din dinți și tăcu. Izea, suflând din greu, se întoarse la patul său și începu iar să se închine.

— N-a mai văzut cadavre… bodogănea el. N-a mai văaut lumea asta… Muierea…

Andrei, ascunzându-și fața în palme, înăbușea și stingea în sine un urlet absurd, dezgustător. Dar undeva, la marginea conștiinței, își dădea seama ce se întâmplă cu el acum, și asta îl ajută. Era cumplit: să fii aici, printre morți, chipurile încă viu, dar de fapt deja mort… Izea vorbea ceva, dar el nu asculta. Pe urmă îi trecu.

— Ce tot zici acolo? întrebă el, luându-și mâinile de pe față.

— Zic că eu mă duc să scotocesc pe la soldați, iar tu scotocești la intelectuali. Și în camera lui Kehada — acolo, la el, trebuie să existe undeva stocul intangibil al geologilor. Nu-ți pierde cumpătul, ne descurcăm noi.

În clipa aceea se stinse soarele.

— Mama mă-sii! Asta mai lipsea! zise Izea. Acum trebuie să căutăm felinarul… Stai puțin, felinarul tău trebuie să fie la mine…

— Ceasul, rosti Andrei cu greutate. Trebuie să potrivim ceasul…

Duse mâna la ochi, desluși acele fosforescente și le potrivi la zece fix. Izea, suduind printre dinți, se foia prin întuneric, mișca nu știu de ce patul, umbla prin hârtii. Pe urmă scăpără și aprinse un chibrit. Izea stătea în mijlocul camerei în patru labe, ducând chibritul dintr-o parte în alta.

— De ce stați, mama voastră!… strigă el. Căutați felinarul! Iute, că nu am decât trei chibrituri!

Andrei se ridică fără tragere de inimă, dar Mutul găsise felinarul, îi ridică sticla și îl întinse lui Izea. Se făcu puțină lumină. Izea, mișcându-și barba concentrat, regla fitilul. Mâinile lui erau neîndemânatice, fitilul nu se lăsa potrivit Mutul, lucind de sudoare, se întoarse în colț, se așeză pe vine și de acolo, trist și devotat, se uita la Andrei cu ochii larg deschiși de copil Oștire. Rămășițe ale armatei înfrânte…

— Da-mi felinarul, spuse Andrei.

Luă felinarul de la Izea, îi potrivi fitilul și ordonă:

— Haideți!

Împinse ușa de la camera colonelului. Aici, ferestrele erau închise etanș, geamurile întregi, și duhoarea nu se simțea deloc. Mirosea a tutun și a apă de colonie. A colonel. Era ordine desăvârșită. Două geamantane pregătite luceau cu pielea lor de bună calitate. Patul pliant de campanie așternut fără nici o cută, la capul patului atârna în cui centironul cu tocul pistolului, chipiul cu cozoroc uriaș. Pe scrinul masiv din colț, pe un cerc de pâslă, se afla felinarul cu gaz, alături — o cutie de chibrituri, un teanc de cărți și binoclul în tocul lui…

Andrei puse felinarul pe masă și se mai uită încă o dată prin încăpere. Tava cu bidonașul și păhăruțele răsturnate se afla pe raftul stelajului gol.

— Dă-mi-o, îi spuse el Mutului.

Mutul se repezi, luă tava și o puse pe masă, lângă felinar. Andrei turnă coniac în păhăruțe. Nu erau decât două păhărele, și pentru sine turnă în căpăcelul bidonașului.

— Luați, spuse el. Pentru viață!

Izea se uită aprobator la el, luă păhăruțul și îl mirosi cu aer de cunoscător.

— Grozavă treabă! spuse el. Pentru viață, deci?… Păi, parcă asta-i viață? — El chicoti, ciocni cu Mutul și bău. Ochii i se umeziră. — Strașnic… rosti el cu glasul ușor răgușit

Mutul bău și el — parcă apă, fără nici un interes. Iar Andrei tot mai stătea cu căpăcelul plin și nu se grăbea să bea. Voia să mai spună ceva, dar nici el nu știa ce anume. O altă mare etapă lua sfârșit și începea una nouă. Și cu toate că de la ziua de mâine nu prea aștepta nimic bun, ziua de mâine era totuși o realitate — resimțită în mod deosebit, fiindcă va fi poate una din foarte și foarte puținele zile care au mai rămas. Asta era o senzație foarte acută și cu totul necunoscută lui Andrei. Dar tot nu găsi ce să spună, ci doar repetă: „Pentru viață” și bău.

Pe urmă aprinse felinarul cu gaz al colonelului și i-l înmână lui Izea, făgăduindu-i:

— Dacă îl spargi și pe ăsta, barbă ciungă, o să te pocnesc după ceafă…

Izea, bodogănind ofensat, se îndepărtă, iar Andrei tot mai zăbovea, cercetând încăperea distrat. Ar trebui cotrobăit pe aici, firește — cu siguranță că Dugan mai pusese ceva deoparte, pentru șef, dar să cotrobăiască tocmai aici i se părea, nu știa de ce… rușinos, zău…

— Nu te rușina, Andrei, nu te rușina, auzi el deodată o voce cunoscută. Morții nu mai au nevoie de nimic.

Mutul ședea pe marginea mesei, bălăbănindu-și piciorul, și el nu mai era Mutul, mai exact — aproape Mutul. Ca și până acum, era doar în pantaloni și cu tesacul vârât la cingătoarea lată, dar pielea lui devenise acum uscată și mată, fața i se rotunjise, în obraji îi apăruse o roșeață sănătoasă de piersică. Era Mentorul — în persoană, și Andrei, pentru prima dată, nu simți la vederea lui nici bucurie, nici speranță, nici entuziasm. Doar ciudă și stânjeneală.

— Iar dumneavoastră… mormăi el, întorcându-se spre Mentor cu spatele. Nu ne-am văzut cam de multișor…

Se apropie de fereastră și, lipindu-și fruntea de geamul cald, privi în bezna slab luminată de flăcările remorcii care tot mai ardea.

— Noi, aici, după cum vedeți, ne pregăteam să murim. De ce să muriți? rosti Mentorul cu însuflețire. Trebuie să trăiți! Știi — să mori nu-i niciodată prea târziu, ci întotdeauna prea devreme, nu-i așa?…

— Și dacă nu vom găsi apă?

— O să găsiți. Ați găsit întotdeauna, o să găsiți și acum.

— Bine. O să găsim. Și o să trăim lângă ea toată viața? Atunci de ce să mai trăim?

— Dar în general de ce să trăiești?

— Iată, și eu mă tot gândesc: de ce să trăim? Am dus o viață prostească, Mentore. Stupidă… Am plutit ca un căcat în copcă — nici în sus, nici în jos. La început, m-am luptat pentru nu știu ce idei, pe urmă — pentru covoare care lipseau de pe piață, și apoi m-am smintit de tot… am nenorocit oamenii…

— Ei-ei-ei, asta-i neserios, spuse Mentorul. Oamenii mor întotdeauna. Ce amestec ai dumneata?… Acum începi o nouă etapă, Andrei, după opinia mea — o etapă hotărâtoare. Într-un anumit sens, este chiar bine că totul a ieșit anume așa. Mai devreme sau mai târziu, toate astea trebuiau să se întâmple. Căci expediția era condamnată. Dar dumneata puteai să pieri fără să treci de acest prag important…