Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Iar vocea de dincolo de ceața galbenă bombănea întruna și acum se puteau desluși anumite cuvinte: „nemaivăzut și neobișnuit din situația catastrofală… doar voi… a meritat veșnică recunoștință și veșnică slavă…” Iată, asta nu pot s-o sufăr în mod deosebit, își zise Andrei. Urăsc mai ales atunci când se azvârle cu veșnicia la stânga și la dreapta. Frați pe vecie. Prietenie veșnică. Pe veci împreună. Glorie veșnică… De unde or fi luând toate acestea? Ce văd ei veșnic?

— Destul cu minciunile! strigă el peste masă. Ar trebui să vă fie rușine!

Nimeni nu-i acordă nici o atenție, el se întoarse și o pomi agale îndărăt, simțind cum curentul îl pătrunde până la oase, curentul împuțit, îmbibat cu emanații de cavou, de rugină, aramă coclită… Nu era Izea cel care pălăvrăgea acolo, își zice el moleșit. Izea n-a rostit în viața lui astfel de cuvinte. L-am bănuit de pomană… Am venit degeaba aici. De fapt, de ce oi fi venit? Probabil mi s-a părut că aș fi înțeles ceva. Totuși am trecut de treizeci de ani, e timpul să mă dumiresc ce și cum. Ce idee năstrușnică — să-i convingi pe oameni că sunt inutili… Poate chiar așa este, dar cine va crede așa ceva?…

În ultimii ani, cu mine s-a petrecut ceva, își zise el. Am pierdut ceva… Scopul — iată ce am pierdut. Cu vreo cinci ani în urmă știam exact la ce folosesc acțiunile mele. Dar acum, iată, nu știu. Știu că Hneupek trebuie pus la zid. Dar de ce — nu-mi dau seama. Adică îmi dau seama că atunci îmi va fi mai ușor să lucrez, dar de ce este nevoie să-mi fie mai ușor să lucrez? De asta însă numai eu am nevoie. Pentru mine. De câți ani oare trăiesc pentru mine?… Este, de bună seamă, just că în locul meu, pentru mine nu va trăi nimeni, va trebui să mă îngrijesc eu singur. Acest lucru este însă plicticos, nu mai am putere… Și nu mai am nici putință de alegere. Iată ce am înțeles eu. Omul nu poate nimic, nu se pricepe la nimic. Poate un singur lucru, la un singur lucru se pricepe — să trăiască pentru sine. El scrâșni din dinți, constatând limpezimea și precizia disperată a acestui gând.

Ieși din cavou în umbra coloanelor și își miji ochii. Piața galbenă încinsă, plantată cu postamente goale, se întindea în fața lui. Dintr-acolo dogoarea venea în valuri ca dintr-un cuptor. Arșiță, sete, epuizare… Aceasta era lumea în care trebuia să trăiască și, prin urmare, să lucreze.

Izea dormea cu fruntea căzută pe un volumaș deschis, întins pe lespezile de piatră la umbră. Pantalonii lui aveau o gaură în spate, picioarele, în ciubotele scâlciate, erau sucite în mod nefiresc. Puțea de la o poștă a nădușeală. Mutul era și el aici — ședea pe vine, cu ochii închiși, rezemat cu spatele de o coloană — pe genunchi i se afla automatul.

— Deșteptarea! spuse Andrei obosit.

Mutul deschise ochii și se ridică. Izea înălță puțintel capul și îl privi pe Andrei printre genele umflate.

— Unde-i Pak? întrebă Andrei, căutând cu ochii împrejur. Izea se așeză în capul oaselor, își înfipse degetele încovoiate în chica-i prăfuită și începu să se scarpine cu înverșunare.

— La dracu’… mormăi el nedeslușit. Îmi este o foame de lup… Cât putem?

— Acum plecăm, îi spuse Andrei. El continua să caute cu privirea. Unde-i Pak?

— S-a… slaotecă… răspunse Izea, căscând cu gura până la urechi. Ptiu, sunt complet sleit de puteri, pe toți dracii…

— Unde s-a dus?

— S-a dus la bibliotecă. — Izea se ridică, își luă volumașul și se apucă să-l vâre în sac. — Am hotărât să meargă să ia cărți… Cât o fi ceasul? Al meu cred că s-a oprit…

Andrei se uită la ceas.

— Trei, rosti el. Să mergem.

— Poate mai înainte mâncăm? propuse Izea șovăitor.

— Din mers, spuse Andrei.

Simți o neliniște vagă. Era ceva care nu-i plăcea. Ceva nu era cum trebuie. Luă automatul de la Mut și, mijindu-și ochii dinainte, păși pe treptele încinse.

— Ei poftim… bodogănea Izea în urmă. Acum să mâncăm din mers. Eu l-am așteptat ca un om cinstit, iar el nu-mi îngăduie să mănânc ca oamenii… Mutule, dă-ncoace sacul…

Fără să privească înapoi, Andrei porni repede printre postamente. Îi era foame de îl durea la lingurică, însă ceva îl împingea să meargă și să meargă repede. Își așeză mai comod pe umăr cureaua automatului și se uită iar din fugă la ceas. Arăta la fel — trei fără un minut. Duse ceasul la ureche. Stătuse.

— Hei, domnule consilier! îl strigă Izea. Ține!

Andrei se opri puțin și primi de la el doi pesmeți, între care se afla o bucată de came de porc groasă. Izea clefăia și înghițea cu plăcere. Privind din mers sandvișul — de unde-i mai bine să muște? — , Andrei întrebă:

— Când a plecat Pak?

— Păi, aproape imediat a plecat, spuse Izea cu gura plină. Am cercetat împreună panteonul ăsta, n-am găsit nimic interesant și atunci el a plecat.

— Păcat, spuse Andrei și înțelese ce îl neliniștea.

— Ce — păcat? Andrei nu răspunse.

LA BIBLIOTECĂ — nici urmă de Pak. Firește, nici n-a avut de gând să vină aici. Cărțile zăceau grămadă ca și adineauri.

— Ciudat, spuse Izea, răsucindu-și capul descumpănit. A zis că ia toate cărțile de sociologie…

— „A zis, a zis…”, rosti Andrei printre dinți. El izbi cu vârful ghetei într-un volum gros care i se nimeri în cale, se întoarse și o porni în fugă pe scară în jos. Totuși, m-a tras pe sfoară până la urmă. M-a păcălit. El însuși nu-și dădea bine seama în ce constă viclenia lui Pak, însă simțea cu toate fibrele sufletului că l-a tras pe sfoară!

Acum mergeau pe lângă ziduri — Andrei pe partea dreaptă a străzii, Mutul, care își dăduse și el seama că treburile merg prost, pe stânga. Izea o pornise pe mijloc, însă Andrei strigă astfel la el, încât arhivarul se întoarse ca fulgerul lângă el și pomi pe urmele lui, fornăind și bombănind disprețuitor. Vizibilitatea — vreo cincizeci de metri, mai departe strada parcă se afla într-un acvariu — totul acolo tremura tulbure, licărea și sclipea, de parcă niște alge se întindeau deasupra caldarâmului.

Când ajunseseră în dreptul cinematografului, Mutul se opri brusc. Andrei, care îl urmărea cu coada ochiului, se opri și el. Mutul stătea nemișcat, parcă trăgea cu urechea, ținându-și tesacul scos din teacă în mâna lăsată în jos.

— Miroase a ars… rosti încetișor din urmă Izea.

Și Andrei simți numaidecât mirosul de ars. Asta ce-o mai fi, își zise el, încleștându-și fălcile.

Mutul ridică mâna cu tesacul, arătă în lungul străzii și pomi mai departe. Mirosul de ars se intensifică. Miros de metal încins, de cârpe care ardeau mocnit, de motorină, și încă niște mirosuri dulcegi, aproape plăcute. Ce s-o fi petrecut acolo? repeta el neliniștit. Ce o fi arzând acolo? Căci acolo arde ceva, fără îndoială… Și numaidecât îl văzu pe Pak.

Își zise imediat că acesta e Pak, pentru că pe cadavru se afla scurta din serj albastru decolorat. Nimeni în tabără nu mai avea o astfel de scurtă. Coreeanul zăcea în colț cu picioarele depărtate, cu capul sprijinit pe automatul cu țeava scurtă, lucrat artizanal. Țeava automatului era îndreptată în lungul străzii înspre tabără. Pak era, nu știu cum, neobișnuit de gras, parcă umflat și palmele îi erau negre-albastre și luceau.

Andrei nici nu izbuti bine să-și dea seama ce vede în realitate, că Izea, cu un strigăt răgușit, îl dădu la o parte, se repezi, călcându-l pe picior, străbătu intersecția și căzu în genunchi alături de cadavru. Andrei înghiți în sec și se uită înspre Mut. Mutul dădu din cap energic și arătă cu tesacul undeva înainte și Andrei zări la limita vizibilității încă un corp. Acolo zăcea cineva mai spre mijlocul străzii, tot gras și negru, iar prin pâclă acum se vedea cum se înalță deasupra acoperișurilor o coloană de fum cenușiu, denaturată de refracție.