Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Andrei se îndepărtă de masă și, frecându-și mâinile încântat, făcu din nou câțiva pași înapoi și înainte. A ieșit grozav. Splendid! Și fără nici un fel de teze. Toți popândăii ăștia ascultau, ținându-și răsuflarea. Măcar unul să se fi mișcat… Păi da, așa sunt eu. Eu, bineînțeles, nu sunt Katzman, eu mai mult tac, însă dacă mă provoacă, la dracu’, dacă sunt întrebat… Este drept, în capătul celălalt, nevăzut, al mesei, se pare că cineva începuse să vorbească. Un evreu oarecare. Poate Katzman s-a furișat? Ei, o să vedem noi care pe care.

— Așadar, mărirea ca noțiune a apărut din creație, fiindcă este mare doar cel care creează, adică creează ceva nou, nemaiîntâlnit. Să ne întrebăm însă, domnii mei, cine, atunci, o să-i vâre cu nasul în scârnă? Cine le va spune: unde te bagi, nemernicule, unde te înghesui? Cine va deveni, ca să zicem așa — și eu nu mă sperii de acest cuvânt —, sacerdotul creatorului? Sacerdotul acesta va deveni, drăguții mei domni, cel care nu se pricepe să deseneze pomenitul cotlet ori, să zicem, pe Afrodita, dar nici să prindă raci nu vrea în ruptul capului acest creator-organizator, acest creator-care-aliniază-în-front, acest creator care extorchează darurile și tot el le distribuie!… Și iată —nu foarte aproape de problema privind rolul lui Dumnezeu și al diavolului în istorie. Problemă, vom spune deschis, încâlcită, arhicomplicată și în legătură cu care s-au spus numai minciuni gogonate… căci chiar și pentru un prunc necredincios este clar că Dumnezeu este un om bun, iar diavolul, dimpotrivă, rău. Dar asta, domnilor, este o mare aiureală! În realitate, ce știm noi despre ei? Că Dumnezeu a luat haosul în mâinile sale și l-a organizat, în vreme ce diavolul — dimpotrivă, în fiecare zi, în fiecare ceas se străduiește să distrugă această organizare, această structură, s-o reîntoarcă în haos. Este adevărat, nu? Pe de altă parte însă, istoria ne învață că omul, ca personalitate aparte, năzuiește anume spre haos. El vrea să fie de sine stătător. Vrea să facă numai ceea ce el vrea să facă. Țipă întruna cât îl ține gura că el este liber de la natură. Nu trebuie să căutăm prea departe exemplele — să-l luăm pe același faimos Hneupek!… Sper că înțelegeți la ce fac aluzie? Căci, vă întreb: cu ce s-au ocupat în decursul întregii istorii cei mai crunți tirani? Ei s-au străduit tocmai ca haosul amintit, specific omului, această hneupeko-mâmrenie haotică și amorfă să o rânduiască într-un mod cuvenit, să o organizeze, să o modeleze, să o alinieze — de dorit într-o singură coloană —, să o alinieze spre un singur punct și, în general, să o facă praf. Sau, mai simplu, să o distrugă. Și, de altminteri, de regulă, asta le-a reușit. Deși, e drept, pentru o vreme nu prea îndelungată și doar cu prețul sângelui… Așa că eu vă întreb: cine este de fapt omul cel bun? Acela care năzuiește să realizeze haosul — căci el înseamnă libertate, egalitate și fraternitate —, ori cel care năzuiește să reducă la minimum această hneupeko-mâmrenie — citește: entropie socială? Cine? Ei, vedeți, asta este!

Ce frază, ce perioadă splendidă a ieșit! Seacă, exactă și în același timp plină de înflăcărare. De ce-o fi bombănind acela acolo, la celălalt capăt? Cum îndrăznește, mitocanul înfumurat? Mă deranjează, și în general…

Cu un sentiment neplăcut, Andrei descoperi brusc în rândurile regulate ale celor care îl ascultau cu atenție câteva cefe întoarse către el. Se uită cu atenție. Nu încăpea îndoială — cefe.

Una, două… șase cefe! Tuși cât putu de tare și ciocăni sever cu nodurile degetelor în suprafața zincată a mesei. Asta nu avu nici un efect. Ei, așteptați voi, gândi el amenințător. Vă arăt eu, îndată! Cum o fi asta pe latinește?

— Quos ego! strigă el. V-ați închipuit, pare-se, că voi, chipurile, însemnați ceva? Noi, pasămite, suntem mari, iar voi mișunați acolo, jos! Noi, pasămite, suntem de piatră, iar voi sunteți came ce putrezește — țărână, efemeride! Poftim! — El le dădu cu tifla. — Da’ cine își amintește de voi? V-au ridicat în cinstea unor nerozi de mult uitați… Arhimede — mare scofală! Da, a existat unul, știu, fugea gol pe stradă fără pic de rușine. Și ce-i cu asta? La un nivel corespunzător de civilizație, pentru asta ar fi fost jugănit. Ca să nu mai fugă. Îi trebuia evrica, înțelegi… Ori același Petru cel Mare. Ei da, a fost țarul, împăratul a toată Rusia… Am văzut noi dintr-ăștia. Dar ia să-mi spuneți care era numele lui de familie? Nu știți? Dar monumente i s-au ridicat! Ode i s-au scris! Însă dacă întrebi un student la examen — Dumnezeu știe dacă unu din zece va ști care îi era numele de familie. Vedeți ce mare a fost?!… Și cu voi, cu toți, se întâmplă același lucru! Ori nimeni n-a auzit, în general, de noi și holbează ochii mirați, ori, să zicem, își amintesc prenumele, dar numele nu. Și invers: își amintesc numele — de pildă, premiul Kallinga, dar prenumele… da’ care nume! Cine a fost el? A fost, pare-se, scriitor, sau negustor de lână, speculant… Și, judecați singuri, cine are nevoie de așa ceva? Căci dacă vrei să-l ții minte pe fiecare dintre voi, o să uiți care-i prețul vodcii.

Acum remarcă în fața sa peste zece cefe. Era o mare jignire. Iar Katzman, în capătul celălalt, bombănea tot mai tare, tot mai stăruitor, dar la fel de nedeslușit.

— Momeală! strigă Andrei din toate puterile. Asta înseamnă lăudata voastră mărire! Momeală! Hneupek privește la voi și își zice: ia te uită ce oameni au existat. Acum o să mă las de băut, o să mă las de fumat, pe Mâmra mea n-o s-o mai tăvălesc prin tufișuri, o să mă duc să mă înscriu la bibliotecă și o să realizez și eu toate astea… Adică este doar o presupunere că el trebuie să gândească așa! Dar, privindu-vă, el nu gândește deloc așa. Și dacă n-o să fiți păziți, dacă n-o să vi se pună paravan de siguranță, el o să se spurce peste tot, va scrie cu creta și se va duce îndărăt la Mâmra lui tare mulțumit. Poftim, asta este funcția educativă! Asta este memoria omenirii!… Și la ce naiba îi trebuie lui Hneupek memoria? De ce naiba să mă țină minte, v-aș ruga să-mi spuneți? Firește, au fost și vremuri când era de bonton să vă țină lumea minte. Nu aveau ce face și vă țineau minte. Alexandru Macedon s-a născut la data cutare, a murit la data cutare. Cuceritor. Bucefal. „Contesă, Bucefalul dumneavoastră este extenuat, cu acest prilej nu doriți să rămâneți peste noapte la mine?” Civilizat, plastic, monden… Bineînțeles, și acum școlarii trebuie să tocească. S-a născut în anul cutare, a murit în anul cutare, reprezentant al vârfurilor oligarhice. Exploatator. Și este de neînțeles cine are nevoie de așa ceva. Ai dat examenul — gata, ai scăpat de grijă. „Alexandru Macedon a fost și el mare conducător de oști, dar de ce să distrugi scaunele?” A fost un film așa, „Ceapaev”. L-ați văzut? „Țara arde și baba se piaptănă…” Iată toate foloasele lui Alexandru Macedon al vostru…

Andrei tăcu. Toate aceste vorbe nu aveau nici un rost. Nu-l asculta nimeni. În fața lui erau numai cefe — de fontă, de piatră, de fier, de jad… rase, pleșuve, cârlionțate, cu codiță, cu știrbituri, altele chiar ascunse după zale, coifuri, tricornuri… Nu le place, își zice Andrei cu amărăciune. Adevărul supără. S-au obișnuit cu cântările, cu odele. Exegi monumentum… Da’ ce v-am spus atât de supărător? N-am spus minciuni, firește, și nu m-am purtat ca un ticălos față de voi — ce am gândit, asta v-am spus. Căci ei nu sunt împotriva măririi. Pușkin, Lenin, Einstein… Mie nu-mi place idolatria. Trebuie să te închini faptelor, nu statuilor. Și poate că nici faptelor nu trebuie să te închini. Pentru că fiecare face ce-i stă în puteri. Unul — revoluție, celălalt — un fluieraș. Eu poate n-am puteri decât pentru un fluieraș, atunci înseamnă că eu, acum, sunt un căcat?…