Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Izea dispăru pe ușa de la intrare, și nici nu izbutiră să traverseze strada că el apăru din nou și îi strigă entuziasmat:

— Veniți încoace, Pak. Biblioteca!

Andrei clătină din cap cu admirație. Bravo, Izea!

— Biblioteca? întrebă Pak, grăbind pasul. Nu se poate!…

În vestibul era răcoare și semiîntuneric după arșița galbenă, dogoritoare a străzii. Ferestrele gotice înalte, care dădeau, de bună seamă, în curtea interioară, erau împodobite cu vitralii colorate. Dușumeaua era așternută cu plăci decorative. Două scări de piatră albă duceau la dreapta și la stânga… Pe cea din stânga o luase la fugă Izea, Pak îl ajunse ușor și, amândoi, sărind câte trei trepte deodată, dispărură din vedere.

— Da’ noi ce dracu’ să căutăm acolo? îi spuse Andrei Mutului.

Mutul fu de acord. Andrei căută cu privirea unde să se așeze și se lăsă pe treptele albe, răcoroase. Își scoase automatul și îl puse alături Mutul sta pe vine lângă perete cu ochii închiși, înlănțuindu-și genunchii cu brațele lungi și puternice. Era liniște, numai sus bubuiau nedeslușit vocile celor doi. M-am săturat, își zise Andrei, enervat. M-am săturat de aceste cartiere moarte. De această tăcere încinsă. De enigmele astea… De-ar găsi niște oameni, să stea cu ei, să-i chestioneze… și aceștia să-i trateze cu ceva… indiferent cu ce, numai cu terci de ovăz nu… și cu vin rece! Mult, cât poftești… sau bere. Îi ghiorăi burta, și el se încordă speriat, ascultând.

Nu, nu-i nimic. Astăzi — ptiu-ptiu! — nu i-a venit niciodată să-și facă nevoile, mulțumesc și pentru asta. Și călcâiul parcă i se vindecase…

Sus se prăbuși ceva, scoțând un zgomot greoi, sfărâmicios. Izea strigă deslușit: „Hei, unde te cațări, zău așa!..” Un hohot de râs și vocile bubuiră din nou.

Scotociți, scotociți, gândi Andrei. Doar în voi îmi este nădejdea. Numai de la voi mai aștept un rezultat cât de mic… Și va rămâne din acest proiect stupid doar raportul meu și cele douăzeci și patru de lăzi cu hârtii ale lui Izea!…

Își întinse picioarele și se întinse și el pe trepte, sprijinindu-se în coate. Mutul strănută brusc și îi răspunse ecoul răsunător. Andrei își dădu capul pe spate și privi tavanul boltit și înalt. Construiau bine, frumos, mai dihai decât la noi. Și, în general, după cum se vede, nu trăiau rău. Și cu toate astea, au pierit totuși… tare n-o să-i placă lui Fritz — firește, el ar fi preferat adversarul potențial. Căci altfel ce poate să însemne asta? Au trăit, au construit, au proslăvit pe un Geiger al lor… iubit și simplu… Și drept rezultat — poftim: pustietate. Ca și când n-ar fi existat nimeni. Doar oase, dar și alea cam puține pentru o astfel de așezare… Uite-așa, domnule președinte! Omul plănuiește, iar Dumnezeu sloboade cine știe ce unduire și — gata cu toate…

Strănută și el, apoi își trase nasul. E cam răcoare aici… Kehada însă ar trebui să fie judecat când ne întoarcem. Gândurile lui o apucară ușor pe făgașul obișnuit: cum să-l încolțească pe Kehada, ca acesta nici să nu cuteze să crâcnească, și toată documentația să fie ca-n palmă și lui Geiger să-i fie clar de la început… El alungă aceste gânduri — erau inoportune. Acum trebuie să se gândească numai la ziua de mâine. Ba chiar și la cea de astăzi n-ar strica. De pildă, unde a dispărut, totuși, statuia? A venit cineva încornorat… nu știu ce stegozaur… a luat-o la subsuoară și a dus-o cu el. Pentru ce? Și apoi, ea cântărește pe puțin vreo cincizeci de tone. Această dihanie, dacă vrea, îți ia tractorul la subțioară… trebuie să plecăm de aici, asta e. Dacă nu era colonelul, astăzi nici urmă de noi nu mai era pe aici… Se gândi la colonel și deodată își dădu seama că ciulise urechile.

Se auzea un sunet vag, îndepărtat — nu erau voci, vocile răsunau sus ca și mai înainte —, nu, acolo în stradă, dincolo de ușa înaltă, întredeschisă, de la intrare. Zăngăniră clar geamurile colorate ale vitraliilor, și vibrară neîndoielnic treptele de piatră sub coatele și șalele lui, de parcă undeva, prin apropiere, se afla o cale ferată pe care acum trecea un tren — o garnitură grea cu vagoane de marfă. Deodată, Mutul deschise larg ochii și întoarse capul, ascultând cu încordare.

Andrei își trase cu grijă picioarele sub el și se ridică, ținând automatul de curea. Mutul se sculă și el numaidecât, uitându-se cu un ochi la el și continuând să asculte cu atenție.

Cu automatul în poziție de tragere, Andrei trecu în fugă, ușor, spre ușă și scoase cu grijă capul afară. Aerul fierbinte, prăfos îi pârjoli fața. Strada era galbenă, încinsă și pustie ca și mai înainte. Doar liniștea desăvârșită dispăruse. Un ciocan uriaș, îndepărtat, lovea cu o regularitate monotonă în caldarâm și aceste lovituri se apropiau din ce în ce mai mult — lovituri grele, care prefăceau în fărâmițe piatra caldarâmului.

În casa de vizavi căzu cu zgomot vitrina spartă. Surpriza îl făcu pe Andrei să sară înapoi, dar se stăpâni numaidecât și, mușcându-și buza, trase piedica automatului. Dracu’ m-a adus aici, își zise el, undeva, la marginea conștiinței.

Ciocanul se apropia din ce în ce mai mult și era cu neputință să-ți dai seama dincotro, dar loviturile erau tot mai grele, mai răsunătoare, și se simțea în ele un fel de triumf inevitabil și de neclintit. Pașii destinului, îi fulgeră lui Andrei prin cap. Se uită descumpănit spre Mut.

Andrei fu șocat. Mutul stătea rezemat cu umărul de perete și opera cu tesacul său, tăindu-și unghia degetului mic de la mâna stângă. Figura lui era indiferentă și părea chiar plictisită.

— Ce?! întrebă Andrei răgușit. Ce faci acolo?…

Mutul se uită la el, dădu din cap și își văzu de treabă mai departe. Bumm, bumm, bumm, răsuna undeva foarte aproape și pământul se zguduia sub picioare. Și deodată se făcu liniște. Acum, Andrei scoase din nou capul afară. Și văzu: la intersecția din apropiere, ajungând cu capul până la etajul al doilea, se înălța o figură neagră. O statuie. O statuie veche din metal. Același tip cu mutră de broscoi, doar că acum stătea în poziție de drepți, încordat, cu bărbia voluminoasă ridicată, o mână dusă la spate, cealaltă — aci amenințând, aci arătând spre ceruri — era înălțată, cu degetul arătător înainte…

Încremenit, ca într-un vis urât, Andrei se uita la acest monstru de coșmar. El știa însă că asta nu-i coșmar, nu-i aiureală. Statuia ca toate statuile — o construcție stupidă, fără har, din metal, acoperită fie de scorie, fie de cocleală, instalată absurd, într-un loc nepotrivit… În aerul fierbinte care se ridica dinspre caldarâm, conturul ei tremura și se unduia la fel precum profilurile caselor de-a lungul străzii.

Andrei simți o mână pe umărul său și se întoarse — Mutul zâmbea și dădea din cap liniștitor. Bumm, bumm, bumm — răsună din nou în stradă. Mutul continua să-l țină de umăr — îl bătea ușurel, îi apăsa mușchii cu degetele-i moi. Andrei se trase brusc la o parte și scoase iar capul afară. Statuia nu mai era acolo. Și din nou era liniște.

Atunci, Andrei îl împinse pe Mut și, cu picioarele moi, ca de vată, o porni pe scară în sus, unde, ca și mai înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, răsunau glasurile celor doi.

— Gata! strigă el, năvălind în sala bibliotecii. Să mergem!

Vocea îi răgușise de tot, și ei nu îl auziră, totuși poate îl auziră, dar nu-i dădură atenție — ei erau ocupați. Încăperea era uriașă, se pierdea în adâncime naiba știe unde, stelajele ticsite înăbușeau sunetele. Unul dintre stelaje era prăbușit, cărțile zăceau grămadă, și în această grămadă scormoneau Izea și Pak — amândoi foarte mulțumiți, înfierbântați, asudați, entuziasmați… Andrei, călcând peste cărți, se apropie de ei, îi apucă de gulere și îi ridică.