Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Își aminti cum, în ajunul plecării, și-a lăsat special câteva ceasuri libere, a luat limuzina lui Geiger cu geamuri antiglonț și a tras o fugă la nenea Iura. Cum au băut în casa lui mare cu etaj, unde era curat, luminos, mirosea plăcut a izmă, a fum de casă, a pâine proaspăt coaptă. Au băut trăscău, au mâncat piftie de purcel, castraveciori proaspăt murați, crocanți, de care Andrei nu mai mâncase Dumnezeu știe de câți ani, au ros oase de berbec, muind bucățile de carne în sosul cu aromă de usturoi, după care Marta, olandeza durdulie, soția lui nenea Iura, gravidă pentru a treia oară, a adus samovarul șuierând, pe care nenea Iura îl cumpărase pe o căruță de grâu și una de cartofi, și multă vreme, temeinic, fundamental, au băut ceai și au mâncat dulceață din niște fructe necunoscute — au asudat, și-au făcut vânt, și-au șters fețele umede cu ștergare cusute de mână, iar nenea Iura bubuia întruna: „Nu-i nimic, băieți, acum se poate trăi în voie… Îmi trimit în fiecare zi câte cinci trântori din lagăr, îi educ prin muncă, nu-mi precupețesc forțele, înțelegi? Nu mi le precupețesc… De cârâie vreunul — poc peste bot, în schimb, la mine mănâncă până crapă, ce mănânc eu — le dau și lor, eu nu sunt exploatator…” Iar la plecare, când Andrei urca în mașină, nenea Iura, strângându-i mâna între lăboanțele lui, care se transformaseră parcă într-o bătătură neîntreruptă, rostise, căutându-i privirea: „Tu mă ierți, Andriuha, eu știu… Lăsam totul, și muierea o lăsam… Da, uite, pe ăștia nu-i pot lăsa, nu-mi permit…” —și a arătat cu degetul cel mare peste umăr înspre doi băieței născuți la un an diferență, care, încet, să nu se audă, își dădeau ghionturi în cerdac…

Andrei se întoarse. Tabăra nu se mai vedea, pâcla o înghițise cu totul. Huruitul motorului de-abia se mai auzea — ca prin vată. Izea mergea acum alături de Pak, îi flutura schema pe sub nas și striga ceva despre scara hărții. Pak, de fapt, nu-l contrazicea. El doar zâmbea, și când Izea încerca să se oprească pentru a desfășura schema, îl lua delicat de cot și îl trăgea înainte. Om serios, fără îndoială. Pe unul ca el, în alte condiții egale, puteai foarte bine să te bizui. Interesant, ce-o fi avut de împărțit cu Geiger?… Sunt oameni cu totul diferiți, este limpede…

Pak a studiat la Cambridge și avea titlul de doctor în filosofie. Întors în Coreea de Sud, a luat parte la niște dezordini studențești împotriva regimului, și Li Sân Man l-a băgat la zdup. De la zdup l-a eliberat în o mie nouă sute cincizeci armata nord-coreeană, despre el au scris în ziare ca despre un adevărat fiu al poporului coreean, care urăște clica lui Li Sân Man și pe imperialiștii americani, a devenit prorector, iar peste o lună l-au băgat din nou la răcoare, unde, fără să i se aducă vreo acuzație, a fost ținut până la desantul din Chemulpo, când închisoarea a nimerit sub focul unităților Diviziei întâi de cavalerie, care înainta impetuos spre nord-est. La Seul era infernul de pe lume! Pak nu mai credea că scapă cu viață, și tocmai atunci i s-a propus să participe la Experiment.

În Oraș ajunsese cu mult înaintea lui Andrei, a schimbat douăzeci de profesii, s-a luat, bineînțeles, la harță cu domnul primar și a intrat în organizația ilegală a intelectualilor, care susținea atunci mișcarea lui Geiger. Între ei și Geiger s-a petrecut ceva. Oricum, un mare grup de ilegaliști, cu doi ani înainte de revoluție a părăsit în secret Orașul și s-a îndreptat spre nord. Au avut noroc: la kilometrul trei sute cincizeci au găsit în ruine „obuzul timpului” — o cisternă metalică uriașă, înțesată cu cele mai diverse obiecte de cultură și modele de tehnologie. Locul era bun — apă, teren fertil chiar lângă Zid, multe clădiri întregi — și s-au stabilit acolo.

Nu știu nimic din cele ce s-au petrecut în Oraș, și când au apărut tractoarele blindate ale expediției, au crezut că pe ei îi caută. Din fericire, în scurta, înverșunata și absurda încăierare n-a pierit decât un singur om. Pak l-a recunoscut pe Izea, vechiul său prieten, și a înțeles că se face o greșeală… Pe urmă i-a solicitat lui Andrei să se alăture expediției. A spus că îl mână curiozitatea, că el planificase de mult o călătorie spre nord, dar emigranții nu dispuneau de mijloace. Andrei nu l-a prea crezut, dar l-a luat. I s-a părut că Pak va fi de folos cu erudiția lui, și Pak, într-adevăr, s-a dovedit util. A făcut tot ce a putut pentru expediție, cu Andrei era întotdeauna prietenos și prevenitor, cu Izea — cu atât mai mult, însă n-a fost cu putință să-l determine să facă vreo mărturisire. Astfel, nici Andrei, nici chiar Izea n-au aflat de unde are el atâtea informații de ordin mitic și real referitoare la drumul ce îl aveau de străbătut, de ce totuși s-a atașat de expediție și, în general, ce gândea el despre Geiger, despre Oraș, despre Experiment… Pak nu se angaja niciodată în discuții pe teme abstracte. Andrei se opri și, așteptându-și ariergarda, întrebă:

— Ei, ați convenit ce anume vă interesează?

— Ce anume? — Izea își desfășură, în sfârșit schema. — Privește… zise, arătând cu unghia îndoliată. Acum suntem aici. Deci, unu, doi… peste șase cvartale trebuie să fie o piață. Uite aici o clădire mare, pesemne guvernamentală. Aici trebuie să ajungem neapărat. Ei, și dacă pe drum întâlnim ceva interesant… Da! Uite aici ar mai fi interesant să ajungem. Pare puțin cam departe, dar scara hărții este ca dracu, așa că nu se știe, poate fi chiar alături… Vezi ce scrie? „Panteon”. Mie îmi plac panteoanele.

— Desigur… zise Andrei, îndreptându-și automatul. Se poate și așa, firește… Înseamnă că apă n-o să căutăm astăzi?

— Până la apă este departe, spuse Pak încet.

— Da, frate… susținu Izea. Până la apă, frate… Vezi, aici, este imediat — castel de apă… Aici? îl întrebă el pe Pak. Pak ridică din umeri:

— Nu știu. Dacă însă în aceste cartiere a rămas în genere apă, atunci numai aici.

— Da-a-a… zise Izea tărăgănat. Cam departe. Vreo treizeci de kilometri, într-o zi nu izbutim să ne ducem și să ne întoarcem… Este adevărat, scara… Ascultă, da’ de ce îți trebuie apă tocmai acum? După apă ne ducem mâine, cum ne-am înțeles… mai exact ne ducem cu tractorul.

— Bine, spuse Andrei. Să mergem.

Acum mergeau alături și o vreme tăcură. Izea își răsucea capul nerăbdător și parcă adulmeca, dar nici pe dreapta, nici pe stânga nu se vedea nimic interesant. Case cu două și trei etaje, uneori destul de frumoase. Geamuri sparte. Unele ferestre erau astupate cu placaj scorojit. La balcoane — lădițe de flori pe jumătate distruse, multe case erau acoperite cu iederă aspră, plină de praf. Un magazin mare — vitrinele uriașe, acum mate din pricina prafului, se păstraseră, nu se știe cum, întregi, dar ușile erau sparte… Izea se desprinse, fugi în trap ușor, se uită și se întoarse.

— E gol, comunică el. Complet devastat.

Un edificiu public — teatru, sală de concerte sau cinematograf? Apoi din nou un magazin — vitrina spartă — și încă un magazin pe partea cealaltă… Deodată, Izea se opri, adulmecă zgomotos cu nasul și ridică degetul lui murdar.

— O! spuse el. Pe aici, pe undeva!

— Ce? întrebă Andrei, privind în jur.

— Hârtie, răspunse Izea scurt.

Fără să se uite la careva, el se îndreptă hotărât spre o clădire de pe partea dreaptă a străzii. Era o clădire ca toate clădirile, nu se deosebea prin ceva special de cele vecine, poate că intrarea era mai somptuoasă, iar în aspectul ei general se simțea un anume accent gotic.