Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Stai puțin, nu despre asta voiam. Ordin și milă — iată despre ce voiam. Iată, mie, de pildă, îmi este milă de soldați. Îi înțeleg perfect și chiar îi compătimesc. Au recrutat doar voluntari, și, bineînțeles, în primul rând s-au oferit aventurierii, care în Orașul nostru bine orânduit se plictisesc și suferă de lâncezeală, care nu se dau în lături să vadă locuri absolut noi, să se joace cu automatul la o ocazie, sa scormonească prin ruine, iar la întoarcere — să-și umple buzunarele cu recompense, să-și agațe trese noi la epoleți, să se umfle în pene printre fete… Și iată, în loc de toate acestea — diaree, bătături însângerate și alte drăcovenii groaznice… În astfel de condiții te revolți!

Dar mie, mie îmi este mai ușor? Am venit aici pentru pântecăraie? Nici eu nu mai am chef să merg mai departe, nici eu nu mai văd nimic bun înainte, și eu, lua-v-ar dracu’, am avut niște speranțe — ale mele, înțelegeți? Un Palat de Cleștar al meu dincolo de orizont! Poate că aș fi nespus de bucuros acum să dau comanda: gata băieți, ne luăm tălpășița spre casă!… Căci și eu m-am săturat de murdăria asta, și eu sunt dezamăgit. Și mie îmi este frică, drăcia dracului, de cine știe ce unduire parșivă sau de oameni cu capete de fier. Poate că mie mi s-a rupt ceva înăuntru când i-am văzut pe acești oameni fără limbă: iată, prostule, ăsta este un avertisment — nu te duci mai departe, întoarce-te… Iar lupii? Când mergeam singur în ariergardă, pentru că voi toți făcuserăți în pantaloni de frică, credeți că mie nu mi-a fost greu? Sare unul din praf, îți înșfacă jumătate de șezut și — dus a fost… Iată dar, drăguților, ticăloșii mei iubiți, nu doar vouă vă este greu, și mie, de sete, mi-a crăpat ceva înăuntru…

Bine, își zise el. Atunci de ce dracu’ nu te oprești? Uite, chiar mâine dă comanda — vom zbura îndărăt, peste o lună vom fi acasă, îi arunci lui Geiger la picioare toate înaltele-i împuterniciri și îi spui: du-te frate în…, du-te singur dacă îți dorești atât de mult această expansiune, dacă te mănâncă atât de mult într-un loc… Ba nu, de ce neapărat cu scandal? Cum-necum, totuși s-au parcurs nouă sute de kilometri, au făcut harta, au strâns zece lăzi cu documente de arhivă — ce, e puțin? Mai departe însă nu este nimic! Câte bătături să mai faci la picioare? Căci doar aici nu-i Pământul, nu e glob! Firește, nu există nici un fel de Antioraș, acum este absolut clar — nimeni pe aici nu știe nimic… De fapt, justificări se vor găsi. Justificări… Ei, vezi, aia e, că există justificări!

Cum se pune problema aici? V-ați înțeles să mergeți până la capăt, și ți s-a poruncit să mergi până la capăt. Așa-i? Da. Acum: poți să mergi mai departe? Pot. Bucate avem, combustibil avem, armele sunt în ordine… Firește, oamenii sunt epuizați, dar sunt întregi și nevătămați… Dar, la urma urmelor, nu sunt chiar atât de epuizați dacă seara mai au putere s-o tăvălească pe Mâmra… Nu, frățioare, nu prea ți se potrivesc socotelile. Ești un comandant de două parale, o să-ți spună Geiger, m-am înșelat în privința ta! Și numaidecât Kehada o să-i șușotească la o ureche, Permiak la cealaltă și poate chiar Ellisower le va da o mână de ajutor…

Andrei se căzni să alunge cât mai repede gândul acesta din urmă, însă era prea târziu. Descoperi cu groază că pentru el, se pare, un rol deloc minor îl joacă situația lui de domn consilier și că lui nu-i place câtuși de puțin să-și închipuie că această situație s-ar putea schimba.

N-are decât să se schimbe, își zise el apărându-se. Ce, o să crăp de foame fără această situație? Poftim! Să treacă domnul Kehada în locul meu, iar eu în locul lui. O să sufere treaba din pricina asta?… Doamne, își zise el deodată. Care treabă, de fapt? Ce tot bați câmpii, drăguțule? Căci acum nu mai ești mic — să te preocupi de soarta lumii… Soarta lumii se va descurca și fără tine, și fără Geiger… Fiecare trebuie să-și facă treaba în postul pe care îl deține? Mă rog, n-am nimic împotrivă. Sunt gata să-mi fac treaba în postul pe care îl dețin. Postul meu. Postul acesta. Postul aceluia care deține puterea. Uite așa, domnule consilier!… Ce mama dracului? De ce un fost ofițer al unei armate înfrânte are dreptul să comande peste un oraș de un milion, iar eu, fără puțin doctor în științe, om cu studii superioare, comsomolist — nu am dreptul să comand partea de știință? Ce, eu nu mă pricep așa ca el? Atunci?

Prostii — „am dreptul, nu am dreptul”… Dreptul la putere îl are acela care are putere. Și mai exact, dacă doriți — are dreptul la putere acela care înfăptuiește această putere. Ești în stare să supui — ai dreptul la putere. Nu ești în stare — scuză-mă!…

Dar veți merge mai departe, ticăloșilor! se adresă el expediției adormite. Și nu veți merge pentru că eu ard de nerăbdare să merg în depărtări necunoscute, precum acest pavian bărbos, veți merge pentru că eu vă ordon să mergeți. Și vă ordon să mergeți, jigodiilor, trântorilor, mercenari căcăcioși, nu din simțul datoriei față de Oraș ori, Doamne ferește, față de Geiger, ci pentru că eu am putere, și această putere trebuie să o confirm permanent —și față de voi, parșivilor, și față de mine. Și față de Geiger… Față de voi — pentru că altfel mă veți devora. Față de Geiger — pentru că altfel mă va da afară și va avea dreptate. Iar față de mine… Știți, regii și tot felul de monarhi au avut la vremea lor viață bună. Ei aveau puterea de la Dumnezeu, personal, fără putere nici ei înșiși nu se pot închipui, și nici supușii lor. Dar nici ei nu prea aveau ocazia să taie frunză la câini. Dar noi suntem oameni neînsemnați, nu credem în Dumnezeu. Pe noi nu ne-a uns nimeni pe tron cu mir. Noi trebuie să ne îngrijim singuri de soarta noastră… La noi, știți, este așa: cine poate — oase roade. Nouă nu ne trebuie impostori — eu o sa conduc. Nici tu, nici el, nici ele. Eu. Armata mă va susține…

Poftim, uite ce am făcut, își zise el chiar cu oarecare jenă. Se întoarse pe partea cealaltă, vârându-și, ca să-i fie mai comod, mâna sub pernă, unde era mai răcoare. Degetele întâlniră pistolul.

…Și acum intenționați să realizați acest program, domnule consilier? Vedeți — va trebui să trageți cu pistolul! Să trageți de-adevăratelea, nu în fantezie („Soldat Hneupek, ieși din front!…”), făcând onanism intelectual, ci uite așa — să te apuci și să împuști un om viu, poate neînarmat, poate fără să bănuiască nimic, poate chiar nevinovat, la urma urmelor… dar naiba să le ia toate astea! — să tragi într-un OM VIU — în burtă, în intestine… Nu, eu nu pot să fac așa ceva, zău, nu-mi închipui… Firește, la kilometrul trei sute patruzeci, am tras și eu, ca toți ceilalți, de frică pur și simplu, nu pricepeam nimic… Dar acolo n-am văzut pe nimeni, și acolo, drăcia dracului, în mine, de asemenea, trăgeau!…

Bine, zise el. Foarte bine — aici e vorba de umanism, lipsă de obișnuință… Și dacă totuși nu vor vrea să meargă? Eu o să le ordon, iar ei or să-mi răspundă: mai du-te, frate, — n… mergi singur dacă te mănâncă undeva…

Dar asta este o idee! își zise el. Să li se dea trântorilor puțină apă, o parte din alimente pentru întoarcere și să-și repare tractorul stricat… Duceți-vă, ne descurcăm și fără voi! Ce grozav ar fi — ar scăpa dintr-o dată de toți împuțiții ăștia!… Însă numaidecât își închipui figura colonelului când va auzi această propunere. Mda, colonelul nu va înțelege asta. Nu-i genul. El însă este dintr-ăștia… dintre monarhi. Lui, gândul la o posibilă nesupunere pur și simplu nu poate să-i treacă prin cap. În orice caz, el nu se va chinui din pricina acestor probleme… Viță de militari aristocrați. El se simte bine — și tatăl lui a fost colonel, și bunicul a fost colonel, și străbunicul a fost colonel — iată ce imperiu au clădit, iată de ce, probabil, au omorât o mulțime de oameni… Atunci să-i împuște el în caz de ceva. La urma urmelor — sunt oamenii lui N-am intenția să mă amestec în treburile lui… La dracu’, sunt sătul până în gât de toate astea! Ah, intelectual prăpădit, sub scăfârlie n-ai decât tărâțe!… Trebuie să meargă, și gata! Eu îndeplinesc un ordin, fiți buni și îndepliniți-l și voi. N-o să fiu mângâiat dacă îl încalc, dar și voi o să plătiți, drăcia dracului! Și gata! Și la dracu’. Mai bine m-aș gândi la femei, decât la tâmpenia asta. Ce să spun — filosofia puterii!…