Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Eu n-am informatori, spuse Andrei rece. Tăcură. Apoi, Andrei, surprinzător și pentru el, zise:

— Vrei să-ți spun cinstit?

— Ei? făcu Izea cu ochii strălucind de curiozitate.

— Iată, dragul meu, în ultima vreme am mereu sentimentul că cineva dorește tare mult să oprească expediția noastră. S-o întrerupă definitiv, înțelegi? Nu să facem calea întoarsă pur și simplu și să ne ducem acasă, ci să ne dea gata. Să ne distrugă. Să dispărem fără urmă, pricepi?

— Ei, frățioare!… spuse Izea. Degetele lui se afundară în barbă, căutând negul.

— Da-da! Și tot încerc să-mi dau seama cine ar avea interesul s-o facă. Și rezultă că Pak al tău ar avea acest interes. Taci! Lasă-mă să isprăvesc! Dacă noi dispărem fără urmă, Geiger nu va afla nimic — nici despre colonie, despre nimic… Și o a doua expediție de acest fel nu va organiza prea curând! Și atunci ei nu vor fi nevoiți să se retragă spre nord, să-și părăsească locurile cu care s-au deprins… Uite, vezi, așa mă gândesc, înțelegi?!

— Eu cred că te-ai țicnit, zise Izea. Ce te face să ai impresia asta? Dacă-i vorba de făcut calea întoarsă — nu-ți trebuie nici un sentiment, nici o impresie. Toți vor să ne întoarcem… De unde însă ai scos-o că vor să ne distrugă?

— Nu știu, spuse Andrei. Ți-am spus — e un sentiment… — Tăcu. — În orice caz, am făcut bine că am hotărât să-l iau pe Pak cu mine poimâine. N-are ce face fără mine în tabără…

— Da’ ce amestec are el? strigă Izea. Gândește-te cu capul tău ăla prost! Ne distruge, și pe urmă? Opt sute de kilometri pe jos? Fără apă?

— De unde să știu eu? se oțărî Andrei. Poate că știe să conducă tractorul.

— Urmează s-o mai suspectezi și pe Mâmra, spuse Izea. Ca în… cum îi zice? Ca în povestea craiului Dodon… Crăiasa din Șemahan [8] Personaje din Povestea pescarului și peștișorului de A.S. Pușkin .

— Mda… Mâmra… zise Andrei. Altă poamă… Și Mutul ăsta… Cine o fi? De unde este? De ce se ține peste tot de mine ca un câine? Chiar și la privată… De altfel, știi, se pare că el a mai fost prin locurile astea.

— Mare descoperire ai făcut! spuse Izea disprețuitor. Eu mi-am dat seama de mult. Oamenii fără limbă au venit dinspre nord…

— Poate că tocmai aici le-au fost tăiate limbile? zise Andrei încet.

Izea se uită la el.

— Auzi? Hai să bem, spuse el.

— N-avem cu ce amesteca.

— Atunci, dacă vrei, ți-o aduc pe Mâmra?

— Du-te dracului… — Andrei se ridică și, strâmbându-se, își mișcă piciorul ros de gheată. — Bine, eu mă duc să văd ce și cum. — Se bătu peste tocul gol. — Tu ai revolver?

— Am, nu știu pe unde. De ce?

— Bine, mă duc așa, spuse Andrei.

Scoțând din mers lanterna, ieși în coridor. Mutul se ridică, întâmpinându-l. La dreapta, în fundul apartamentului, de după o ușă pe jumătate deschisă, se auziră niște glasuri domoale. Andrei se opri puțin.

— … La Cairo, Dugan, la Cairo! predica, pe un ton solemn și convingător, colonelul. Acum văd că ai uitat totul, Dugan. Regimentul douăzeci și unu al pușcașilor din Yorkshire. Și pe atunci îl comanda bătrânul Bill, cel de al cincilea baronet de Stratford.

— Îmi cer scuze, domnule colonel, replică Dugan respectuos. Putem să apelăm la jurnalele de zi ale domnului colonel…

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie de nici un jurnal, Dugan! Vezi-ți de pistolul dumitale. Mi-ai promis că-mi citești ceva înainte de culcare…

Andrei ieși pe palierul scării și se izbi de Ellisower ca de un stâlp de telegraf. Ellisower fuma, sprijinindu-se cu dosul de balustrada metalică.

— Ultima înainte de culcare? întrebă Andrei.

— Întocmai, domnule consilier. Mă duc să mă culc.

— Da, da, mergeți la culcare, spuse Andrei, trecând mai departe. Știți: cu cât dormi mai mult, cu atât greșești mai puțin.

Ellisower chicoti respectuos în urmă. Găliganul, gândi Andrei. Încearcă să nu te încadrezi în cele trei zile — o să te înham pe tine la remorcă…

Gradele inferioare se instalaseră la parter (deși nevoile și le făceau la etajele de sus). Nu se auzeau discuții — pesemne toți, sau aproape toți, dormeau. Prin ușile deschise, pentru curent, ale apartamentelor care dădeau în vestibul, se auzea sforăit pe mai multe voci, plescăit, mormăit prin somn, tuse tabagică.

Andrei se uită mai întâi în apartamentul de la stânga. Aici se instalaseră soldații. Dintr-o cămăruță fără ferestre răzbătea lumină. Sergentul Vogel, numai în chiloți și cu chipiul dat pe ceafă, ședea la o măsuță și completa cu sârg nu știu ce formular. În armată era ordine: ușa cămăruței era dată la perete, și nimeni nu putea să intre ori să iasă fără a fi observat. Auzind zgomot de pași, sergentul ridică repede capul și se uită, ferindu-și fața de lumina lămpii.

— Eu sunt, Vogel, spuse Andrei încet și intră.

Într-o clipă, Vogel îi trase un scaun. Andrei se așeză și se uită împrejur. Da, în armată era ordine. Cele trei bidoane cu apă de băut erau aici. Lăzile cu pesmeți și conserve pentru micul dejun de mâine erau și ele aici. Și lada cu țigări. Pistolul admirabil curățat al sergentului se afla pe masă. În cămăruță era un miros greu, bărbătesc, de campanie. Andrei își puse mâna pe spătarul scaunului.

— Ce avem la micul dejun, sergent? întrebă el.

— Ca de obicei, domnule consilier, spuse Vogel mirat.

— Hai, născocește și tu ceva care să nu fie ca de obicei, zise Andrei. Orez cu lapte și zahăr… Fructe conservate mai sunt?

— Se poate orez cu prune, propuse sergentul.

— Bun, orez cu prune… Dimineață să dai porție dublă de apă. Și ciocolată, jumătate de tabletă. Ciocolată a mai rămas?

— A mai rămas puțină, spuse sergentul fără tragere de inimă.

— Dă-o pe aceea… Țigările… Asta-i ultima ladă?

— Întocmai.

— N-ai ce-i face. Mâine ca de obicei, iar de poimâine, micșorezi rația… Da, și încă ceva. De astăzi încolo, colonelului o porție dublă de apă.

— Permiteți-mi să raportez…, începu sergentul.

— Știu, îl întrerupse Andrei. Spui că este ordinul meu.

— Am înțeles… Cum dorește domnul consilier… Anastasis! încotro? Andrei se întoarse. În coridor, clătinându-se pe picioarele nesigure și ținându-se cu mâna de perete, stătea un soldat complet moleșit de somn — tot numai în chiloți și ghete.

— Îmi cer iertare, domnule sergent… bălmăji el. Era evident că nu-și dădea seama de nimic. Apoi luă poziția de drepți. Permiteți să merg la toaletă, domnule sergent!

— Ai nevoie de hârtie?

Soldatul plescăi din buze, mișcându-și fața.

— Nu… Am… zise el, arătând o bucată de hârtie mototolită în pumn, probabil din arhivele lui Izea. Îmi permiteți?

— Du-te… Vă rog să mă iertați, domnule consilier. Toată noaptea urdină. Uneori se întâmplă să facă pur și simplu pe ei… Înainte mai ajuta permanganatul, acum nimic nu mai ajută… Domnul consilier dorește să inspecteze santinelele?

— Nu, spuse Andrei, ridicându-se.

— Ordonați să vă însoțesc?

— Nu. Continuă-ți treaba.

Andrei ieși din nou în vestibul. Aici era la fel de cald, dar puțea, totuși, mai puțin. Lângă el răsări fără zgomot Mutul. Se auzea cum pe scară, cu un etaj mai sus, icnește

și șuieră printre dinți soldatul Anastasis. Dacă nu poate să ajungă la umblătoare, îi dă drumul pe dușumea, se gândi Andrei cu o compasiune plină de dezgust.