Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Tu înțelegi ce s-a întâmplat aici? îl întrebă Andrei pe Mut.

Acela clătină încet din cap.

— Ai mai fost aici vreodată?

Mutul aprobă din cap.

— Atunci locuiați aici?

„Nu”, arătă Mutul.

— Am înțeles, mormăi Andrei, încercând să distingă ce reprezenta un tablou înnegrit. Se pare că era un fel de portret. O femeie…

— Este un loc periculos? întrebă el.

Mutul îl privea cu ochii ficși.

— Înțelegi întrebarea?

Da.

— Poți să răspunzi?

Nu.

— Mulțumesc și numai pentru atât, spuse Andrei gânditor. Deci, poate că nu e nimic. Bine, hai acasă.

Se întoarseră la etajul întâi. Mutul rămase în colțul lui, iar Andrei intră în camera sa. Coreeanul Pak îl aștepta, discuta ceva cu Izea. Zărindu-l pe Andrei, tăcu și se ridică să-l întâmpine.

— Luați loc, domnule Pak, spuse Andrei, așezându-se și el.

Pak, zăbovind puțin, se lăsă cu grijă pe scaun și își puse mâna pe genunchi. Fața lui gălbuie era liniștită, ochii somnoroși străluceau umezi prin crăpăturile dintre pleoapele ușor umflate. Lui Andrei i-a plăcut întotdeauna de el — prin ceva insesizabil semăna cu Kensi, sau pur și simplu pentru că era întotdeauna curat și îngrijit, binevoitor, prietenos cu toată lumea, însă fără pic de familiaritate, zgârcit la vorbă, însă politicos și afabil —întotdeauna el însuși, întotdeauna la o oarecare distanță… Ori poate pentru că tocmai el, Pak, stăvilise ciocnirea aceea stupidă de la kilometrul trei sute patruzeci — în toiul schimbului de focuri a ieșit dintre ruine și, ridicând brațul cu palma desfăcută, a pornit în întâmpinarea gloanțelor…

— Dormeați, domnule Pak? întrebă Andrei.

— Nu, domnule consilier. Încă nu mă culcasem.

— Vă chinuie stomacul?

— Nu mai mult decât pe alții.

— Probabil însă că nici mai puțin… observă Andrei. Dar cu picioarele cum stați?

— Mai bine decât alții.

— Asta-i bine, spuse Andrei. Care e starea de spirit? Ați obosit rău?

— Cu mine totul este în regulă, vă mulțumesc, domnule consilier.

— Asta-i bine, repetă Andrei. Iată de ce v-am deranjat, domnule Pak. Mâine va fi popas lung. Însă poimâine, intenționez să efectuez, cu un grup nu prea mare, o mică recunoaștere. Vreo cincizeci-șaptezeci de kilometri înainte. Trebuie să găsim apă, domnule Pak. Probabil că vom merge fără bagaje multe, pentru iuțeală.

— Vă înțeleg, domnule consilier, spuse Pak. Cer permisiunea să vă însoțesc.

— Mulțumesc. Voiam să vă rog asta. Așadar, pornim poimâine dimineață, la șase fix. Hrana rece și apa o primești de la sergent. Ne-am înțeles? Acum, iată ce e… Ce credeți, vom izbuti să găsim apă aici?

— Cred că da, spuse Pak. Am auzit câte ceva despre ținuturile astea. Undeva pe aici trebuie să fie un izvor. Cândva, se spune, era un izvor puternic. Acum, probabil, o mai fi slăbit. Dar pentru detașamentul nostru s-ar putea să ajungă. Trebuie cercetat.

— Dar poate că a secat de tot?

Pak clătină din cap.

— Este posibil, dar foarte puțin probabil. N-am auzit niciodată de izvoare care să fi secat definitiv. Debitul apei poate să se împuțineze, chiar foarte mult, dar izvoarele, de bună seamă, nu seacă definitiv.

— În documente, deocamdată, n-am găsit nimic folositor, spuse Izea. Apa era adusă în oraș printr-un apeduct, dar acum acest apeduct este uscat ca… ca… nici nu știu ce… Pak tăcea.

— Și ce ați mai auzit despre aceste cartiere? îl întrebă Andrei.

— Tot felul de lucruri, care mai de care mai teribile, zise Pak. O parte, evident — născociri. În ceea ce privește restul… — el ridică din umeri.

— De exemplu? spuse Andrei.

— De fapt, toate astea vi le-am povestit mai înainte, domnule consilier. De exemplu, după cele auzite, undeva, nu prea departe de aici, se află așa-zisul Oraș al Creaturilor-cu-cap-de-fier. Însă cine sunt acestea, n-am izbutit să înțeleg… Cascada însângerată — asta însă este departe, desigur. Probabil că e vorba de un torent care spală o rocă de culoare roșie. În orice caz, acolo va fi apă multă… Există legende despre animale care vorbesc — dar asta-i de acum la limita verosimilului. Iar despre ce se află dincolo de această limită, nu are, pesemne, rost să vorbim… De altfel, Experimentul este Experiment.

— De bună seamă că vi s-a făcut lehamite de aceste întrebări, spuse Andrei zâmbind. Îmi închipui cât v-ați săturat să repetați unul și același lucru a douăzecea oară. Dar trebuie să ne scuzați, domnule Pak. Dumneavoastră sunteți cel mai informat dintre noi.

Pak ridică iar din umeri.

— Din păcate, valoarea informațiilor mele este mică, spuse el sec. Majoritatea zvonurilor nu se confirmă. Și invers — se întâlnesc multe despre care n-am auzit niciodată nimic… Iar în ceea ce privește întrebările — nu vi se pare, domnule consilier, că membrii de rând ai grupului sunt prea informați când este vorba despre zvonuri? Personal, răspund la întrebări numai atunci când discut cu cineva dintre cadrele de conducere. Consider incorect, domnule consilier, că soldații și alți lucrători de rând ai expediției sunt la curent cu toate aceste zvonuri. Este dăunător pentru moral.

— Sunt întru totul de acord, spuse Andrei, încercând să nu-și abată privirea. Și în orice caz, aș prefera mai multe zvonuri despre râuri cu lapte și miere.

— Da, zise Pak. Iată de ce când mă întreabă soldații, eu încerc să ocolesc temele neplăcute și insist mai mult asupra legendei cu Palatul de Cleștar… E drept că în ultima vreme nu mai vor s-o asculte. Toți se tem tare mult și vor acasă.

— Și dumneavoastră la fel? întrebă Andrei cu înțelegere.

— Eu nu am casă, spuse Pak liniștit. Fața lui era impenetrabilă, ochii îi deveniseră tare somnoroși.

— Mda… făcu Andrei, bătând darabana în masă. Bine, domnule Pak, încă o dată — mulțumesc. Vă rog să vă odihniți. Noapte bună.

El însoți cu privirea spatele îmbrăcat în serj albastru decolorat, așteptă să închidă ușa și zise:

— Aș vrea totuși să înțeleg, de ce s-a agățat de noi?

— Cum adică de ce? tresări Izea. Ei n-au putut să organizeze o expediție de explorare, iată că s-au cerut la tine…

— De fapt, ce nevoie au ei de explorare?

— Ei, dragul meu, nu tuturor le este pe plac împărăția lui Geiger, cum îți este ție! înainte n-au vrut să trăiască sub domnul primar — asta nu te miră? Iar acum nu doresc să trăiască sub domnul președinte. Ei vor să trăiască de sine stătător, înțelegi?

— Înțeleg, spuse Andrei. Însă, după mine, nimeni nu are de gând să-i împiedice să trăiască de sine stătător.

— Asta — după tine, zise Izea. Dar tu nu ești președinte.

Andrei căută în cufărul de fier, scoase un bidonaș plat cu spirt și deșurubă căpăcelul.

— Oare tu îți închipui, spuse Izea, că Geiger va tolera în coasta lui o colonie puternică, bine înarmată? Două sute de bărbați căliți, care au îndurat de toate, la numai trei sute de kilometri de Casa de Sticlă… Bineînțeles, le va face viața imposibilă. Deci, ei trebuie să plece mai departe, la nord. Încotro?

Andrei își stropi mâinile cu spirt și începu să le frece cu putere una de alta.

— Mi s-a făcut lehamite de murdăria asta… mormăi el cu dezgust. Nici nu-ți poți închipui…

— Da, murdăria… zise Izea distrat. Murdăria nu-i ca zahărul… Spune-mi de ce te iei mereu de Pak? Cu ce nu-ți este pe plac? Eu îl cunosc de mult, poate chiar din prima zi. Este un om foarte cinstit și foarte cult. De ce te ții de capul lui? Doar ura ta zoologică față de intelectuali poate fi explicația acestor interminabile interogatorii iezuite. Dacă ții morțiș să afli cine răspândește zvonurile, interoghează-i pe informatorii tăi, dar Pak n-are nici un amestec…