Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Kehada tăcu în sfârșit și, trăgându-și răsuflarea, își șterse sudoarea care-i scălda din belșug fața grasă. Și atunci, colonelul, ridicând ironic o sprânceană, rosti:

— Am impresia că și dumneavoastră sunteți serios speriat, domnule Kehada. Sau greșesc?

Kehada îl privi pieziș cu ochii injectați.

— Nu vă faceți griji pentru mine, colonele, mormăi el. Iar dacă mă tem de ceva — mă tem de un glonț în spate. Pe degeaba. De la oameni pe care, de altfel, îi înțeleg.

— Așa, deci? observă colonelul. Da… Nu mă apuc să apreciez eu importanța acestei expediții și nu îndrăznesc să-i arăt conducătorului expediției cum trebuie să procedeze. Treaba mea este să îndeplinesc ordinele. Socotesc însă necesar să spun că toate aceste considerente referitoare la revoltă și nesupunere mi se par vorbe goale, vorbe fără rost. Lăsați-i pe soldați în seama mea, domnule Kehada. Dacă doriți, puteți să mi-i dați și pe acei geologi ai dumneavoastră în care nu aveți încredere. O să mă ocup cu plăcere de ei… Trebuie să vă atrag atenția, consiliere — continuă el cu aceeași politețe sarcastică, întorcându-se spre Andrei —, că astăzi, aici, se vorbește prea mult despre soldați, și — culmea! — vorbesc tocmai acele persoane care, oficial, nu au nici o legătură cu soldații…

— Despre soldați vorbesc persoane care zi și noapte muncesc, mănâncă și dorm alături de ei…

În liniștea care se lăsă răsună scârțâitul ușor al fotoliului de piele: colonelul se așeză foarte drept. O vreme nu spuse nimic. Ușa se deschise ușurel, Ellisower, surâzând acru, înclinându-se ușor din mers, se strecură la locul lui.

— Hai, îl zorea Andrei, neluându-și ochii de la colonel. Hai! Plesnește-l! Peste mustăți! Peste bot, peste bot!…

În sfârșit, colonelul începu să vorbească:

— Trebuie, de asemenea, să vă atrag atenția, consiliere, că la o parte dintre cadrele de conducere am descoperit astăzi o simpatie clară și, mai mult, îngăduință pentru manifestări explicabile, obișnuite, dar absolut nedorite, ale unor grade inferioare din armată. Ca ofițer superior, vreau să declar următoarele. În cazul când amintitele îngăduință și simpatie vor îmbrăca vreo formă practică, voi proceda cu cei îngăduitori și simpatizanți așa cum se procedează cu aceștia în condiții de campanie. În rest, domnule consilier, am onoarea să vă asigur că armata este gata și de acum înainte să îndeplinească ordinele dumneavoastră.

Andrei respiră ușor și privi spre Kehada cu satisfacție. Kehada, zâmbind strâmb, își aprinse o țigară de la chiștoc. Ellisower nu se vedea deloc.

— Și cum se procedează, de fapt, cu cei îngăduitori și simpatizanți în condițiile de campanie? se interesă Izea, extrem de curios, și el foarte mulțumit.

— Sunt spânzurați, răspunse colonelul sec.

Din nou se lăsă tăcerea. Asta este, își zise Andrei. Sper că e clar, domnule Kehada? Sau, poate, mai aveți întrebări? Da de unde, nu mai aveți nici o întrebare!… Armata! Armata rezolvă totul, dragii mei… Și totuși, nu înțeleg nimic, își zise el. De unde atâta siguranță la el? Ori asta este doar o mască, domnule colonel? Fiindcă și eu acum arăt foarte sigur. În orice caz, ar trebui să arăt… Sunt obligat.

Se uită pe sub sprâncene la colonel. Acela, ca și până acum, ședea foarte drept, strângând între dinți pipa stinsă. Și era foarte palid. Poate din pricina furiei… Pe dracu’, pe dracu’, își zise Andrei alarmat. Popas lung! Neîntârziat. Și Katzman să-mi găsească apă. Multă apă. Pentru colonel. Numai pentru colonel. Și chiar din noaptea asta — porție dublă de apă colonelului!…

Ellisower, crispat, scoase capul de după umărul gros al lui Kehoda și scânci jalnic:

— Îmi permiteți… Am nevoie… Din nou…

— Stați jos, spuse Andrei. Isprăvim îndată. — Se lăsă pe spate și se prinse de brațele fotoliului…

— Ordin pentru mâine. Se declară popas lung. Ellisower! Toate forțele Ia tractorul defect. Vă dau termen trei zile, vă rog să vă încadrați. Kehada! Mâine, toată ziua, vă ocupați de bolnavi. Poimâine, veți fi pregătit să plecați cu mine într-o recunoaștere în adâncime. Katzman, veniți cu noi… Apă! zise el și bătu cu degetul în masă. Îmi trebuie apă, Katzman!… Domnule colonel! Pentru mâine vă ordon să vă odihniți. Poimâine veți lua în primire comanda taberei. Asta-i tot, domnilor. Sunteți liberi.

LUMINÂNDU-ȘI CU LANTERNA sub picioare, Andrei urcă grăbit la ultimul etaj — pare-se al patrulea. La dracu’, n-o să ajung… Se opri și se încordă tot, așteptând să-i treacă senzația unei nevoi fizice acute. Cu un mârâit surd, ceva i se răsuci în pântece, se simți puțin mai bine. Diavolii, au pângărit toate etajele, nici nu ai unde să pui piciorul. Ajunse pe palier și împinse prima ușă. Ușa se deschise scârțâind. Andrei se strecură înăuntru și adulmecă. Parcă nu se simțea nimic… Lumină cu lanterna. Pe parchetul crăpat de uscăciune, chiar aici, lângă ușă, se zăreau albe, niște oase printre zdrențe sfarojite, un craniu își rânjea dinții, acoperit de smocuri de păr. E limpede: au intrat, s-au uitat, dar s-au speriat… Mișcându-și nefiresc picioarele, Andrei aproape că o luă la fugă pe coridor. Salonul… La dracu’, un fel de dormitor… Unde o fi latrina? A, uite-o…

Pe urmă, liniștit, deși crampele din burtă nu se potoliseră definitiv, lac de sudoare rece și lipicioasă, ieși din nou în coridor, se încinse pe întuneric și scoase iar lanterna din buzunar.

Mutul era acolo, stătea rezemat cu umărul de un dulap lustruit, nesfârșit de înalt, cu palmele mari și albe vârâte sub centura lată.

— Păzești? îi spuse Andrei blând și distrat. Păzește, păzește, altfel mă vor trăsni cu ceva greu de după colț și ce-o să te faci atunci?…

Se surprinse gândindu-se că își făcuse obiceiul să vorbească cu acest om precum cu un câine uriaș și se simți rușinat. Îl bătu pe Mut prietenește pe umărul răcoros și, acum grăbindu-se, o pomi prin apartament, luminând cu lanterna în dreapta și în stânga. În spate, fără să se apropie și fără să rămână în urmă, se auzeau pașii ușori ai Mutului.

Acest apartament era și mai luxos. O mulțime de camere, pline cu mobilă veche, grea, lustre uriașe, tablouri mari înnegrite, în rame de muzeu. Mobila însă era aproape toată stricată — brațele fotoliilor rupte, scaunele zăceau fără spătare și fără picioare, dulapurile nu mai aveau uși. Oare au făcut focul în sobe cu mobilă? se întrebă Andrei. Pe căldura asta? Bizar…

Casa în general era, să spunem direct, cam bizară — soldații puteau să aibă deplină dreptate. Unele apartamente erau deschise, acestea erau goale, fără nimic, doar pereții goi. Altele erau încuiate pe dinăuntru, uneori chiar baricadate cu mobilă și, dacă izbuteai să pătrunzi, dădeai peste oase de om. Același lucru era și în casele vecine, se putea face presupunerea că și în celelalte clădiri ale cartierului era la fel.

Toate astea nu aveau nici un Dumnezeu, și nici chiar Izea Katzman nu izbutise deocamdată să născocească vreo explicație plauzibilă — de ce unii locatari ai acestor case au fugit, luând cu ei tot ce au putut să ducă, chiar și cărțile, iar alții s-au baricadat în locuințele lor, pesemne ca să moară acolo de foame și sete. Poate și de frig — în unele apartamente au fost descoperite jalnice parodii ale unor sobe de fier, iar în altele focul era făcut direct pe dușumea sau pe niște foi de tablă ruginită, smulse mai degrabă de pe acoperiș.