Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Hai, zise el în șoaptă către Mut. Hai să vedem cum s-au aranjat civilii. Traversă vestibulul și intră în apartamentul de vizavi. Putoarea de campanie trăsnea și aici, dar nu mai domnea ordinea militărească. Lampa din coridor, cu făclia micșorată, lumina palidă, aparatele introduse neglijent în husele de prelată aruncate claie peste grămadă laolaltă cu armele, un rucsac murdar întors pe dos, gamele și cănițe aruncate lângă perete. Luând lampa, Andrei intră în camera cea mai apropiată și numaidecât călca pe o gheată.

Aici dormeau șoferii — goi, transpirați, întinși pe o prelată mototolită. Nici nu mai așternuseră cearșafurile… Însă, cu siguranță, cearșafurile erau mai murdare decât orice prelată. Deodată, unul dintre șoferi se ridică în capul oaselor, fără să deschidă ochii, se scărpină cu furie pe umeri și rosti nedeslușit: „Mergem la vânătoare, nu la baie… La vânătoare, ai înțeles? Apa e galbenă… sub zăpadă e galbenă, pricepi?” Fără să termine, se muie și se prăvăli într-o rână.

Andrei se convinse că toți patru erau acolo și trecu în altă cameră. Aici locuiau intelectualii. Dormeau pe paturi pliante, pe cearșafuri cenușii, dormeau tot neliniștiți, sforăind nesănătos — gemeau, scrâșneau din dinți. Doi cartografi într-o cameră, doi geologi — în cealaltă. În camera geologilor, Andrei sesiză un miros dulceag necunoscut și numaidecât își aduse aminte de zvonul că geologii fumează hașiș. Alaltăieri, sergentul Vogel i-a luat soldatului Tevosian țigara cu hașiș, l-a plesnit peste față și l-a amenințat că o să-l lase să putrezească în avangardă. Deși colonelul a tratat acest caz mai degrabă cu ironie, lui Andrei acest lucru nu i-a plăcut deloc.

Celelalte camere din imensul apartament erau goale, doar la bucătărie, cu capul învelit în niște zdrențe, dormea Mâmra — se vede că o istoviseră în seara asta. De sub zdrențele mizerabile ieșeau picioarele subțiri, goale, toate numai vânătăi și cu niște pete. Uite ce belea pe capul nostru, își zise Andrei. Crăiasa din Șemahan. Dracu’ s-o ia de cățea blestemată. Târfa abjectă… De unde o fi? Cine este? Bălmăjește ceva ininteligibil într-o limbă necunoscută… De ce există în oraș o limbă necunoscută? Cum se poate una ca asta? Când Izea a auzit — a rămas năuc… Mâmra [9] Muiere, femeie, în argoul pușcăriașilor .

Izea a botezat-o așa. A botezat-o foarte bine. I se potrivește. Mâmra.

Andrei se întoarse în camera șoferilor, ridică lampa desupra capului și i-l arătă Mutului pe Permiak. Mutul alunecă fără zgomot printre cei ce dormeau, se aplecă deasupra lui Permiak și îl luă cu amândouă palmele de urechi. Pe urmă se îndreptă. Permiak ședea, sprijinindu-se într-o mână, și cu cealaltă — ștergându-și saliva care-i cursese din gură în timp ce dormea.

Prinzându-i privirea, Andrei îi făcu semn din cap spre coridor, și Permiak se ridică numaidecât în picioare — ușor, fără zgomot. Intrară într-o cameră goală din fundul apartamentului, Mutul închise ușa bine și se sprijini cu spatele de ea. Andrei se uită unde să se așeze. Camera era goală, și el se așeză direct pe dușumea. Permiak se lăsă pe vine lângă el. În lumina lămpii, fața lui pistruiată părea murdară, părul încurcat îi cădea pe frunte, și printre smocuri se vedea tatuajul strâmb „Robul lui Hrușciov”.

— Ți-e sete? întrebă Andrei în șoaptă.

Permiak aprobă din cap. Pe fața lui apăru cunoscutu-i zâmbet ștrengar. Andrei scoase din buzunarul de la spate un bidonaș plat, în care mai plescăia puțină apă pe fund și i-l întinse. Se uită cum bea Permiak — cu înghițituri mici, zgârcite, răsuflând zgomotos pe nas, mișcându-și în sus și în jos mărul lui Adam. Apa îi apăru numaidecât pe corp sub formă de nădușeală.

— E călduță… spuse Permiak răgușit, înapoind bidonașul. De-ar fi fost rece… de la robinet… Eh!

— Ce se întâmplă cu motorul? întrebă Andrei, vârându-și bidonașul înapoi în buzunar. Cu palma desfăcută, Permiak își adună sudoarea de pe frunte.

— E un motor de căcat, spuse el. A fost al doilea în lucru și s-au grăbit să-l termine la timp… E o minune că a rezistat până azi.

— Poate fi reparat?

— Poate fi reparat. O să ne moșmondim cu el vreo două-trei zile și-l reparăm. Doar că nu va ține mult. O să mai umble vreo două sute de kilometri, pe urmă o să ardă din nou. O porcărie de motor.

— Am înțeles, spuse Andrei. Spune-mi, n-ai observat dacă Pak, coreeanul, se învârte pe lângă ostași?

Permiak se eschivă, înciudat, să răspundă. Se dădu mai aproape de Andrei și-i spuse chiar în ureche:

— Astăzi, la popasul de prânz, soldații s-au înțeles să nu meargă mai departe.

— Asta știam, zise Andrei, strângând din dinți.

— Nu pot să-mi dau seama nicicum, șefule, răspunse Permiak, șoptind șuierător. Cel mai mult trăncănește Tevosian, dar el este un palavragiu, și pe urmă, în ultima vreme, în fiece dimineață — e țeapăn…

— E țeapăn… din pricina hașișului fumat… Nu-l ascultă nimeni. Da’ cine-i căpetenia — nu-mi dau sema.

— Hneupek?

— Știe-l dracu’. S-ar putea. E un tip cu autoritate… Șoferii se pare că susțin și ei să nu mergem mai departe. Pe domnul Ellisower nu poți să te bizui nicicum — el chicotește într-una ca o curvă și vrea să facă pe placul tuturor… deci îi este frică. Eu ce pot face? Eu doar îi îmboldesc, că pe soldați nu te poți bizui, că ei ne urăsc pe noi, șoferii. Noi, chipurile, mergem cu tractorul, ei merg pe jos. Ei au rație de soldat, iar noi ca domnii savanți… De ce să ne iubească? Înainte avea efect, dar acum, nu știu de ce, nu prea mai are.

— Dar cercetătorii ce zic? îl întrerupse Andrei.

— Știe-i dracu’? Se ceartă cumplit, își aruncă vorbe de ocară, dar pentru cine sunt — nu-mi dau seama. În fiece zi de la Dumnezeu se încaieră cu soldații pentru Mâmra… Iar domnul Kehada știți ce spunea? — Că domnul colonel n-o mai duce mult.

— Cui îi spunea?

— Cred că la toți le spune. Eu l-am auzit cu urechile mele cum le zicea geologilor să nu se despartă de arme. N-aveți o țigară, Andrei Mihailovici?

— Nu, spuse Andrei. Dar sergentul?

— De sergent nu te poți apropia. De la el nu poți să scoți nimic. Enigmă. Pe el o să-l omoare cel dintâi. Îl detestă mult.

— Bine, spuse Andrei. Și totuși — despre coreean? Face propagandă printre soldați ori nu?

— N-am văzut. El se ține întotdeauna deoparte. Dacă doriți, o să-l urmăresc în mod special, dar după mine este un număr necâștigător…

— Uite ce este, zise Andrei. De mâine intrăm în popas lung. Nimic de lucru. Doar la tractor. Soldații vor lenevi și vor sta la palavre. Iată ce ai de făcut, Permiak. Trebuie să-mi clarifici cine este căpetenia. Treaba asta-i pe locul întâi. Născocește ceva, tu știi mai bine cum să procedezi… — El se ridică, iar Permiak se îndreptă și el. — Este adevărat că ai vomitat azi?

— Da, nu știu ce m-a dat peste cap… Acum îmi e mai bine.

— Ai nevoie de ceva?

— Nu. Tot n-o să-mi fie mai bine. Niște țigări…

— Bine. Reparați tractorul și o să vă dăm un premiu. Du-te.

Permiak se strecură pe ușă pe lângă Mutul care se dăduse la o parte, iar Andrei se apropie de fereastră și se sprijini cu mâinile de pervaz, așteptând cele cinci minute cuvenite. În razele farului mobil se zărea carcasa greoaie a remorcii celui de al doilea tractor, străluceau frânturile de geamuri din ferestrele negre ale clădirilor de vizavi. Pe dreapta, santinela nevăzută, țăcănind cu potcoavele, se plimba înainte și înapoi de-a curmezișul străzii și fluiera încetișor ceva trist.