Se întoarse din nou, răsucind cearșaful sub el, și, cu mare greutate, și-o închipui pe Selma. În capoțelul acela liliachiu — cum se apleacă lângă pat și pune pe măsuță tava cu cafea… Își închipui cu de-amănuntul cum ar fi fost cu Selma, pe urmă, brusc, fără nici o sforțare, se trezi la serviciu, în cabinetul său, unde o descoperi pe Amalia în fotoliul cel mare cu fusta trasă până la subțiori… Atunci își dădu seama că treaba ajunsese prea departe.
Aruncă cearșaful, se așeză înadins incomod, ca marginea parului să-l înțepe în fese, și o vreme șezu, holbându-se în dreptunghiul ferestrei, slab luminat de o lumină difuză. Apoi se uită la ceas. Era trecut de douăsprezece. Ce-ar fi să mă scol acum? Cobor la parter… Ori unde doarme ea? Parcă la bucătărie… Altădată, gândul acesta îi stârnea întotdeauna un profund dezgust. Acum nu se întâmplă așa ceva. Își închipui picioarele goale, murdare ale Mâmrei, dar nu se opri, ci urcă mai sus… Pe neașteptate, simți că ar vrea să știe cum arăta goală. La urma urmelor — muierea e muiere…
— Doamne! rosti el tare.
Numaidecât scârțâi ușa, iar în prag apăru Mutul. O umbră neagră în beznă. Numai albul ochilor strălucea.
— De ce ai venit? întrebă Andrei plictisit. Du-te și dormi.
Mutul dispăru. Andrei căscă nervos și se prăvăli pe pat într-o rână.
Se trezi de groază, lac de sudoare.
— Stai, cine e? strigă din nou sub fereastră santinela. Vocea era stridentă, disperată, de parcă ar fi strigat după ajutor.
Și numaidecât, Andrei auzi niște lovituri grele, care pârâiau, ca și cum cineva uriaș ar fi izbit ritmic cu barosul în piatră.
— Stai că trag! strigă santinela cu glas pătrunzător, ce nu mai părea să fie glas de om, și începu să tragă.
Andrei nici nu știu cum ajunse la fereastră. La dreapta, în beznă, țâșneau sacadat flăcările portocalii ale împușcăturilor. În reflexele focurilor, pe stradă, în sus se vedea ceva masiv, nemișcat, cu trăsături nedeslușite, din care zburau și se împrăștiau snopi de scântei verzui. Andrei nu izbutea să-și dea seama se ce întâmplă. Santinelei i se isprăvi încărcătorul, pentru o clipă se făcu liniște, pe urmă, santinela, acolo, în beznă, strigă din nou, ca un cal înspăimântat, se auzi tropăind cu ghetele pe caldarâm, și brusc intră în cercul de lumină chiar sub fereastră — se opri din fugă, se învârti pe loc, agitându-și automatul gol, apoi, neîncetând să țipe, se repezi spre tractor, se piti în umbra neagră sub șenilă și trase, și trase de încărcătorul de rezervă de sub centură, fără să izbutească în nici un chip să-l scoată… Și atunci din nou trosniră loviturile de baros în piatră: bumm-bumm-bumm…
Când Andrei, doar în scurtă și ghete, fără pantaloni, cu pistolul în mână, ieși în stradă, acolo era plin de lume. Sergentul Vogel mugea ca un taur:
— Tevosian, Hneupek! La dreapta! Pregătiți-vă de tragere! Anastasis! Pe tractor, în dosul cabinei! Observați, pregătește-te să deschizi focul!… Mai cu viață! Prăpădiților!… Vasilenko! La stânga! Culcat, efectuați… La stânga, tăntălău slav! Culcat, efectuați, observare!… Palatti! Încotro, macaronarule!…
Îl înhăță degeaba pe italianul care fugea ca un bezmetic, îi aplică din toate puterile un șut în fund și îl azvârli spre tractor.
— În spatele cabinei, dobitocule! Anastasis — lumină în lungul străzii!…
Andrei era îmbrâncit din toate părțile. Strângând din maxilare, el încerca să se mențină în picioare, nepricepând nimic, luptându-se cu dorința insuportabilă de a urla ceva stupid. Se lipi de perete și, întinzând pistolul înainte, se uita în toate părțile ca un animal încolțit. De ce fug toți într-acolo? Dacă vor fi atacați din spate? Sau de pe acoperiș? Sau din clădirea de vizavi?
— Șoferii! răcni Vogel. Șoferii la tractoare!… Cine trage acolo, secăturilor?! Încetați focul!…
Încetul cu încetul, în capul lui Andrei se făcu lumină. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar așa de prost. Soldații se instalaseră unde li se poruncise, agitația încetase și, în sfârșit, la tractor, cineva întoarse reflectorul și lumină strada.
— Iată-l! strigă o voce înăbușită.
Automatele se dezlănțuiră scurt și tăcură numaidecât. Andrei izbuti să observe doar ceva uriaș, mai înalt decât casele, monstruos, cu cioturi și țepi atârnând în toate părțile. Aruncă în lungul străzii o umbră nesfârșită și numaidecât o coti după colțul străzii, cu două blocuri mai în sus. Dispăru din vedere, iar loviturile de baros în piatră deveniră mai slabe, apoi și mai slabe, iar curând amuțiră cu totul.
— Ce s-a întâmplat acolo, sergent? rosti glasul liniștit al colonelului deasupra lui Andrei.
Colonelul stătea la fereastră, încheiat la toți nasturii, sprijinindu-se cu mâinile de pervaz, aplecat ușor înainte.
— Santinela a dat alarma, domnule colonel, răspunse sergentul Vogel. Soldatul Terman.
— Soldatul Terman — la mine, spuse colonelul. Ostașii întoarseră capetele.
— Soldat Terman! răcni sergentul. La domnul colonel! În lumina difuză a reflectorului se vedea cum soldatul
Terman iese cu greu de sub șenile. Din nou, săracul, i se agățase ceva. Se smulse cu putere, se ridică în picioare și strigă cu glas subțire:
— Soldatul Terman s-a prezentat la ordinul domnului colonel!
— Popândăule! spuse colonelul disprețuitor. Încheie-ți nasturii.
În acel moment se aprinse soarele. A fost atât de surprinzător, încât deasupra taberei se înălță mugetul sugrumat al numeroaselor voci. Mulți își acoperiră fața cu palmele. Andrei își miji ochii.
— De ce ai dat alarma, ostaș Terman? întrebă colonelul.
— Un străin, domnule colonel! turui Terman cu disperare în glas. N-a răspuns. Venea direct spre mine. Pământul se zguduia!… Conform regulamentului, l-am somat de două ori, pe urmă am deschis focul…
— Bine ai făcut, spuse colonelul. Bravo.
În lumina strălucitoare toate păreau altfel decât cu cinci minute în urmă. Tabăra arăta ca orice tabără —nesuferitele remorci, butoaiele de tablă cu combustibil murdare, tractoarele acoperite cu praf… Pe acest fundal obișnuit, de care îți era lehamite, oamenii înarmați, pe jumătate goi, care stăteau întinși sau pe vine cu mitralierele sau cu automatele lor, ciufuliți, cu fețele obosite și cu bărbile încâlcite, păreau ridicoli, caraghioși. Andrei își aminti că și el este fără pantaloni, cu șireturile ghetelor nelegate, și se simți stingherit. Se trase încetișor spre intrare, însă acolo stăteau grămadă șoferii, cartografii și geologii
— Permiteți-mi să raportez, rosti între timp Terman, care prinsese curaj. Acela nu era un om, domnule colonel.
— Dar ce era?
Terman nu putu răspunde imediat.
— Mai degrabă seamănă cu un elefant, domnule colonel, spuse Vogel cu autoritate. Sau cu un monstru dinainte de potop.
— Cel mai mult semăna cu un stegozaur, dădu glas Tevosian.
Numaidecât, colonelul își aținti privirile asupra lui și câteva clipe îl cercetă plin de curiozitate.
— Sergent, rosti el în sfârșit. De ce oare oamenii dumitale deschid gura fără permisiune?
Cineva chicoti răutăcios.
— Vorrrba! șopti sergentul amenințător. Permiteți să-l pedepsesc, domnule colonel?
— Consilier…, începu colonelul, dar numaidecât fu întrerupt.
— U-ua-ua-ua-u-u…, începu să urle cineva, mai întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, și Andrei înconjură tabăra cu privirea, căutând să vadă cine urlă și de ce.
Читать дальше