Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Toți se agitară speriați, toți își rotiră capetele, pe urmă Andrei văzu că Anastasis, din spatele cabinei tractorului, arată cu mâna undeva înainte, alb ca varul, chiar verde, neputând îngăima nici o vorbă coerentă. Andrei, încordându-se dinainte, gata de orice, privi încotro arăta Anastasis, dar nu văzu nimic acolo. Strada era pustie, în capătul îndepărtat tremura o pâclă dogoritoare. Pe urmă, sergentul își drese glasul zgomotos, trăgându-și chipiul pe frunte, cineva înjură încet și cu disperare, iar Andrei, care tot nu pricepea nimic, își dădu, în sfârșit, seama despre ce era vorba, doar când o voce necunoscută îi hârâi lângă urechi: „Doamne, facă-se voia Ta!…” Andrei simți că i se mișcă părul de pe ceafă și i se moaie picioarele.

Statuia din colț dispăruse. Uriașul om de fier cu chip de broască și cu mâinile desfăcute patetic dispăruse. În intersecție rămăsese doar scârna uscată, împrăștiată de către soldați în jurul statuii.

— EU AM PLECAT, COLONELE, spuse Andrei, ridicându-se.

Colonelul se ridică și el, sprijinindu-se numaidecât greoi în baston. Astăzi arăta și mai palid, fața i se ascuțise și părea foarte îmbătrânit. Din ținuta lui impecabilă nu mai rămăsese nimic.

— Drum bun, domnule consilier, rosti el. Ochii lui mici și decolorați priveau aproape vinovați. Pe toți dracii, de fapt, recunoașterea intră în atribuțiile mele… Andrei luă automatul de pe masă și îl agăță pe umăr.

— Nu știu, nu știu… spuse el. Eu, de pildă, am impresia că dau bir cu fugiții, lăsând totul în seama dumneavoastră… Și dumneavoastră sunteți bolnav, colonele.

— Da, închipuiți-vă, astăzi, eu… — colonelul se întrerupse. — Bănuiesc că vă întoarceți până se înnoptează, nu?

— Cu mult mai devreme, zise Andrei. Această călătorie nici măcar n-o consider recunoaștere. Vreau pur și simplu să le demonstrez acestor lepădături fricoase că nu e nimic înfricoșător înainte. Statui umblătoare, vedeți dumneavoastră!… — Numaidecât își dădu seama. — N-am vrut să fac reproșuri ostașilor dumneavoastră, colonele…

— Fleacuri… zise colonelul, dând din mâna lui uscată. Aveți perfectă dreptate. Soldații sunt întotdeauna fricoși. N-am văzut în viața mea soldați curajoși. Și de ce să fie curajoși?

— Ei, zâmbi Andrei, dacă înainte ne-ar aștepta doar tancurile inamicului…

— Tancurile! rosti colonelul. Tancurile sunt altceva. Uite, însă, îmi aduc foarte bine aminte o întâmplare când o companie de parașutiști a refuzat să intre într-un sat unde trăia un vrăjitor cunoscut în toată regiunea.

Andrei râse și întinse colonelului mâna.

— La revedere, spuse el.

— O clipă, îl opri colonelul. Dugan!

În cameră intră Dugan, ținând un bidonaș învelit într-o plasă argintie. Pe masă apăru o tăviță de argint, iar pe tăviță niște păhărele tot de argint.

— Vă rog, spuse colonelul. Băură și își strânseră mâna.

— La revedere, repetă Andrei.

El coborî pe scara împuțită în vestibul, îl salută cu răceală pe Kehada, care, direct pe dușumea, își făcea de lucru cu un aparat, parcă un teodolit, și ieși în strada ce respira dogoare. Umbra lui scurtă se așternu pe lespezile crăpate și prăfoase ale trotuarului și, îndată, apăru alături o a doua umbră, și atunci Andrei își aminti de Mut. Se uită îndărăt. Mutul stătea în poza lui obișnuită, cu palmele vârâte după cingătoarea lată, de care atârna un tesac înfricoșător la vedere. Părul negru, des, îi stătea vâlvoi, picioarele îi erau desfăcute, iar pielea maronie strălucea de parcă era unsă cu grăsime.

— Poate iei totuși un automat? îl întrebă Andrei.

— Nu.

— Cum dorești…

Andrei se uită împrejur. Izea și Pak ședeau la umbra remorcii și examinau harta orașului. Doi soldați, cu gâturile întinse, priveau peste capetele lor. Unul dintre ei prinse privirea lui Andrei, lăsă ochii în jos și îl înghionti pe celălalt în coaste. Amândoi se îndepărtară imediat și dispărură după remorcă.

Lângă cel de al doilea tractor trebăluiau șoferii în frunte cu Ellisower. Șoferii erau îmbrăcați care cu ce, iar pe căpățâna mică a lui Ellisower se lăfăia în toată splendoarea o pălărie gigantică. Și aici se aflau doi soldați — dădeau sfaturi, scuipând adesea într-o parte.

Andrei se uită de-a lungul străzii în sus. Era pustie. Aerul încins tremura deasupra caldarâmului. Pâclă. Nu se mai distingea nimic dincolo de o sută de metri — ca în apă.

— Izea! strigă el.

Izea și Pak întoarseră capul și se ridicară. Coreeanul luă de pe caldarâm și își puse sub braț micul său automat, lucrat de mână.

— Ce, deja? întrebă Izea vioi.

Andrei aprobă din cap și porni înainte.

Toți se uitau la el: Permiak, cu ochii mijiți din pricina soarelui, nerodul Ungeru, cu gura rotunjită a spaimă și veșnic întredeschisă, morocănosul Gorila-Jackson, care își ștergea alene mâinile cu un smoc de câlți… Ellisower, semănând foarte mult cu o ciupercă murdară și zdrențăroasă de pe terenul de joacă pentru copii, duse două degete la borul pălăriei cu înfățișarea cea mai solemnă și compătimitoare, iar soldații care scuipau, se opriră din scuipat, făcură schimb de observații neauzite, rostite printre dinți, și o roiră. Vă e frică, păduchilor, gândi Andrei răzbunător. Dacă v-aș chema acum, ca să mă distrez, v-ați da drumul în pantaloni…

Trecură pe lângă santinelă, care luă numaidecât poziția „pentru onor”, și trecură pe caldarâm — înainte Andrei cu automatul pe după umăr, în urmă, la câțiva pași — Mutul cu rucsacul în care se aflau patru cutii de conserve, un pachet de biscuiți și două bidonașe de apă; în spate, la vreo zece pași, venea lipa-lipa în ghetele-i rupte Izea — avea în spate un rucsac gol, într-o mână ținea schema, iar cu cealaltă se bătea sacadat peste buzunare, vrând parcă să vadă dacă nu a uitat ceva. Ultimul, cu mersul omului obișnuit cu marșurile lungi, ușor legănat, pășea lejer coreeanul Pak cu automatul lui scurt sub braț.

Strada era încinsă. Soarele ardea necruțător omoplații și umerii. Dinspre pereții clădirilor veneau valuri de dogoare. Vântul nu adia deloc.

În spate, în tabără, porniră mult-chinuitul motor — Andrei nu se întoarse. Un sentiment de eliberare îl cuprinse dintr-o dată. Pentru câteva ceasuri bune, din viața lui dispăreau soldații împuțiți cu psihologia lor simplă, imposibil de înțeles; dispărea intrigantul Kehada, căruia i se citea totul pe față, și din pricina asta era sătul de el până-n gât; dispăreau toate aceste griji dezgustătoare pentru picioarele roase ale altora, pentru scandalurile și încăierările altora, pentru că cineva vomită — nu s-o fi otrăvit? — iar altcineva va face cu sânge — n-o fi dizenterie?… Să vă ia dracu’ pe toți, repeta Andrei chiar cu oarecare încântare. De nu v-aș mai vedea un secol!

Cât e de bine fără voi!…

E drept, își aminti numaidecât de suspectul coreean Pak, și pentru o clipă i se păru că bucuria luminoasă a eliberării îi va fi tulburată acum de noi griji și suspiciuni, dar alungă cu ușurință gândul acesta. Un coreean ca toți coreenii. Liniștit, niciodată nu se plânge de nimic. Varianta extrem-orientală a lui Iosif Katzman, și nimic mai mult… Își aminti deodată că fratele lui îi povestise cândva că în Extremul Orient se comportă cu coreenii exact la fel cum se comportă europenii cu evreii. Acest lucru i se păru acum amuzant, și nu știu de ce îi veni în minte Kensi… Da, ce bine ar fi să aibă lângă el, acum, pe Kensi, pe nenea Iura, pe Donald… E-he-he… Dacă ar fi reușit să-l convingă pe nenea Iura să vină în expediție, acum ar fi fost altceva…