Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Să plecăm de-aici, spuse el. Gata. Să mergem.

Izea se uită la el cu ochii înnegurați, se smuci, se eliberă din strânsoare și numaidecât își reveni.

Ochii lui îl măsurară iute pe Andrei din cap până-n picioare.

— Ce-i cu tine? întrebă el. S-a întâmplat ceva?

— Nu s-a întâmplat nimic, rosti Andrei furios. Gata cu scotocitul pe aici. Unde vreți să mai mergem? La panteon? Hai să mergem la panteon.

Pak, pe care încă îl mai ținea de guler, scutură delicat din umeri și tuși încetișor. Andrei îi dădu drumul.

— Tu știi ce-am găsit noi aici? începu Izea cu entuziasm, dar se întrerupse numaidecât.

— Ascultă, ce s-a întâmplat?

Andrei își revenise. Tot ce se întâmplase acolo jos i se părea cu totul absurd și imposibil aici — în această sală sobră și înăbușitoare, sub privirea iscoditoare a lui Izea, alături de imperturbabil-corectul Pak.

— Nu putem să pierdem atâta vreme cu orice obiectiv, spuse el, posomorându-se. Nu avem decât o zi la dispoziție. Să mergem.

— Biblioteca nu-i orice obiectiv! replică Izea neîntârziat. E prima bibliotecă de pe întregul traseu… Ascultă, ești palid ca moartea. Ce s-a întâmplat la urma urmelor? Andrei tot nu se putea hotărî să le povestească. Nu știa cum.

— Să mergem, mormăi el, apoi se întoarse și porni peste cărți spre ieșire. Izea îl ajunse și, luându-l de braț, porni alături de el. În ușă, Mutul se dădu la o parte, lăsându-i să treacă. Andrei tot nu știa cum să înceapă. Toate începuturile și toate cuvintele i se păreau stupide. Pe urmă își aminti de jurnalul de zi.

— Ieri mi-ai citit dintr-un jurnal… rosti el. Coborau scara. — Al ăluia… care s-a spânzurat…

— Da?

— Sigur că da!

Izea se opri.

— Unduirea?

— Dar voi chiar n-ați auzit nimic? întrebă Andrei dezolat. Izea clătină din barbă, iar Pak răspunse încet:

— Pesemne din pricina entuziasmului.

— Maniacilor… spuse Andrei. El respiră sacadat, se uită la Mut și, în cele din urmă, rosti: Statuia. A venit și a plecat… Hoinăresc prin oraș de parcă ar fi vii… Înțelegi?

Tăcu.

— Și? zise Izea nerăbdător.

— Ce și? Asta-i tot.

Fața încordată a lui Izea exprima o mare dezamăgire.

— Și ce-i cu asta? spuse el. O statuie… Și azi-noapte hoinărea una, și ce-i cu asta? Andrei deschise gura, dar o închise la loc.

— Creaturile-cu-cap-de-fier, dădu glas Pak. Pesemne că această legendă aici a fost zămislită.

Andrei nu era în stare să rostească nici un cuvânt, ci doar își muta privirea de la Izea la Pak și invers. Izea, compătimitor — în sfârșit pricepuse și el! — își țuguie buzele și se porni să-l bată ușor pe Andrei pe mână, iar Pak, socotind, probabil, că toate explicațiile necesare au fost date, se uita pe furiș peste umăr spre ușa bibliotecii.

— Da-a… izbuti să articuleze Andrei. Foarte drăguț. Va să zică ați crezut numaidecât în asta?…

— Ascultă, liniștește-te, spuse Izea, apucându-l totuși de mânecă. Bineînțeles că am crezut, de ce să nu credem?

Că Experimentul este totuși Experiment. Din pricina diareelor și zâzaniilor noastre, am uitat de el, dar în realitate… Mama mă-sii, da’ ce-i așa de strașnic în asta? Da, niște statui, da, care merg… Dar aici avem o bibliotecă! Și știi ce este foarte interesant? Oamenii care au trăit aici sunt contemporanii noștri, secolul al douăzecilea…

— Am înțeles, spuse Andrei. Lasă-mi mâneca în pace. Îi era absolut clar că face pe prostul. De fapt, această

pereche încă nu văzuse statui de-adevăratelea. Să-i vedem cum o să cânte când o să vadă. E drept, Mutul tot cam bizar…

— Nu-i nevoie să mă convingeți. Acum nu aveam vreme pentru această bibliotecă. Când vom trece pe aici cu tractoarele — puteți să umpleți o remorcă întreagă. Dar acum — să mergem. Am făgăduit să ne întoarcem înainte de stingere.

— Foarte bine, spuse Izea liniștitor. Hai să mergem. Să vedem.

Mda, își zise Andrei, coborând în fugă pe scară. Oare cum am putut? gândi el jenat, deschizând ușa de la intrare și ieșind primul în stradă pentru ca nimeni să nu-i vadă fața. Și doar nu-i soldat, nu-i un șofer oarecare, își zicea el pășind pe caldarâmul încins. Numai Fritz e de vină, gândi el furios. A declarat, auzi, că s-a isprăvit cu Experimentul, iar eu l-am și crezut… adică nu l-am crezut, bineînțeles, ci pur și simplu am acceptat noua ideologie din loialitate și în virtutea serviciului… Nu, băieți, toate ideologiile astea noi sunt pentru proști, pentru mase… Trebuie însă să spunem că am trăit patru ani buni și nu ne-am amintit de nici un Experiment, am fost ocupați cu alte treburi până peste cap… Am făcut carieră, gândi el veninos. Ne-am procurat covoare, exponate pentru colecțiile personale…

La răscruce se opri puțin și privi oblic în străduță. Statuia era acolo — amenința cu degetul ei negru de o jumătate de metru, rânjind neplăcut cu botul ei de broască. ”Vâ arăt eu vouă, feciori de lele!…”

— Asta de-aici? întrebă Izea neglijent.

Andrei dădu din cap și pomi mai departe.

Merseră, merseră întruna, simțind că se tâmpesc de căldură și de lumina orbitoare, călcând pe propriile umbre scurte și pocite, sudoarea se cristaliza într-o crustă sărată pe frunte și pe tâmple, și chiar Izea încetase să mai trăncănească despre năruirea unor ipoteze logice ale sale, și chiar neobositul Pak își târa un picior — i se desprinsese talpa ghetei, iar Mutul, din când în când, căsca gura lui neagră și, scoțând oribila frântură de limbă, începea să respire iute-iute, precum câinii. Și nu se mai întâmplă nimic, doar o singură dată, Andrei, neizbutind să se stăpânească, tresări, când, ridicându-și întâmplător ochii, văzu într-o fereastră deschisă de la etajul al treilea o figură imensă înverzită, uitându-se la el cu ochii ei orbi și bulbucați. Firește, priveliștea era cu adevărat înfricoșătoare — etajul al treilea și o mutră verde cu pete, cât toată fereastra.

Pe urmă ieșiră într-o piață.

O astfel de piață nu mai întâlniseră până acum. Era asemănătoare cu o pădure stranie tăiată. Drept buturugi, în ea fuseseră plantate postamente — rotunde, cubice, hexagonale, în formă de stea, de forma unor arici abstracți, turele de artilerie, animale mitice — din piatră, fontă, gresie, marmură, oțel inoxidabil și, pare-se, chiar din aur… Și toate aceste postamente erau pustii, numai la vreo cincizeci de metri înainte capul unui leu înaripat era sprijinit pe un picior gol, rupt mai sus de genunchi, cât un stat de om, un picior desculț, cu o pulpă neobișnuit de musculoasă.

Era o piață imensă, capătul opus nu se zărea dincolo de pâcla tulbure, iar la dreapta, chiar lângă Zidul Galben, nu zăreau contururile denaturate de valurile de aer fierbinte ale unei clădiri joase cu o fațadă din coloane așezate aproape una lângă alta.

— Halal! scapă Andrei involuntar, iar Izea rosti confuz.

— Este ba în bronz, ba în marmură, ba cu pipă, ba fără pipă… — Și întrebă. — De fapt, unde o fi dispărut?

Nu-i răspunse nimeni. Toți priveau și nu se mai saturau privind, pare-se chiar și Mutul. Pe urmă Pak spuse:

— Noi, pesemne, trebuie să intrăm acolo…

— Ăsta e panteonul vostru? întrebă Andrei numai ca să spună ceva, iar Izea rosti cu oarecare indignare:

— Nu înțeleg! Ce face, umblă toate hai-hui prin oraș? Și de ce noi, atunci, aproape că nu le-am văzut? Căci aici ar trebui să fie mii, mii!…