Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Orașul-Celor-O-Mie-De-Statui, spuse Pak.

Izea se întoarse spre el cu însuflețire:

— Există și o astfel de legendă?

— Nu. Eu însă așa l-aș boteza.

— Tram-tararam! spuse Andrei, pe care îl fulgeră o nouă idee. Cum o să trecem pe aici cu tractoarele noastre? Ca să arunci în aer aceste obstacole nu-ți ajunge toată dinamita din lume…

— Cred că trebuie să existe un drum în jurul pieței, spuse Pak. Pe lângă prăpastie.

— Mergem? spuse Izea. Nu mai avea răbdare.

Și porniră de-a dreptul spre panteon, pășind printre postamente, pe caldarâmul spart și fărâmițat în pietriș, în praf alb, ce sclipea în soare. Din când în când se opreau și, ba aplecându-se, ba ridicându-se în vârful picioarelor, citeau inscripțiile de pe postamente, și inscripțiile acestea erau ciudate, într-atât de ciudate încât te zăpăceau.

ÎN ZIUA A NOUA DE LA SURÂS. BINECUVÂNTARE MUSCULUS GLUTEUS AL TĂU A SALVAT PE ACEȘTIA MICI. SOARELE A RĂSĂRIT ȘI A ASFINȚIT ZAREA IUBIRII, DAR. Și chiar numit simplu: CÂND? Izea râdea în hohote și se bătea cu pumnul în palmă, Pak zâmbea, dând din cap, iar Andrei se simțea stânjenit, veselia asta i se părea nelalocul ei, chiar necuviincioasă, dar aceste senzații erau invizibile, și el nu făcea altceva decât să-i grăbească: „Gata, ajunge. Ajunge, repeta el. Să mergem, la mama dracului, întârziem, nu e frumos…”

Îi venea să turbeze de necaz, uitându-se la acești idioți — și-au găsit, vedeți dumneavoastră, vremea și locul de distracție. Iar ei se opreau mereu, își purtau degetele murdare peste literele săpate ale inscripțiilor, zeflemiseau, făceau bășcălie, și el îi lăsă în pace, și simți o mare ușurare când descoperi că vocile lor rămăseseră hăt în urmă și nu le mai deslușea cuvintele.

Așa este mai bine, își zise el cu satisfacție. Fără această suită stupidă. La urma urmelor, nu-mi amintesc să-i fi invitat și pe ei. S-a spus ceva acolo despre ei, dar ce anume? Ba rugau să vină în costum de gală, ba, dimpotrivă, rugau să nu vină deloc… Ah, dar ce importanță are asta acum? În ultimă instanță, or să stea jos. Pak — treacă-meargă, dar Izea va începe deodată să se lege de fiecare cuvânt, Doamne ferește, va dori chiar sa vorbească. Nu, nu, fără ei este mai bine, nu-i așa, Mutule? Tu să stai în spatele meu, uite aici, în dreapta, și fii cu ochii în patru! Aici, frățioare, nu trebuie să asculți fără să pricepi. Nu uita: aici suntem în tabăra unor adevărați oponenți, ăștia nu sunt Kehada și nici Hneupek, poftim, ține automatul, am nevoie de libertate de mișcare, și, pe urmă, să vii cu automobilul la catedră… că, slavă Domnului, eu nu sunt Geiger… Dă-mi voie, da’ unde sunt tezele cuvântării mele? Asta-i bună! Ce mă fac fără teze?…

Panteonul se înălța în fața lui și deasupra lui, cu toate coloanele sale, cu treptele sparte, știrbite, care își arătau, ca un rânjet, armătura ruginită, de după coloane adia un frig de gheață, acolo era întuneric, de acolo mirosea a așteptare și deșertăciune, iar canaturile gigantice, aurite, erau deja deschise, și nu rămânea decât să intri. El păși din treaptă în treaptă, fiind foarte atent ca nu cumva — Doamne ferește! — să se poticnească, să se lungească aici sub privirile tuturor. Își tot pipăia buzunarele, dar tezele nu erau nicăieri, pentru că, firește, rămăseseră în lada de fier… nu, costumul cel nou, căci doar am vrut să îmbrac costumul cel nou, însă apoi mi-am zis că așa este mai de efect…

Tii, drăcie, ce-o să mă fac fără teze? își zise el, intrând în vestibulul întunecos. Oare ce era acolo, în tezele mele? se întrebă, pășind cu grijă pe dușumeaua alunecoasă de marmură neagră. Mi se pare că, în primul rând, ceva despre mărire, își aminti el, încordându-se din toate puterile, simțind cum frigul de gheață i se strecoară sub cămașă. Aici era foarte frig, în acest vestibul, puteau să mă avertizeze, totuși afară nu e vară, puteau, de altfel, să presare nisip, nu le-ar fi căzut mâinile, și apoi, cine știe, poți să cazi și să te lovești cu ceafa…

…Aici, la voi, pe unde? La dreapta, la stânga? Ah, da, pardon… Deci, așa. În primul rând, despre mărire, își zicea el, apucând-o pe coridorul întunecos. Iată, asta-i altceva — covorul. Au ghicit! Dar nu le-a trecu prin minte să pună și făclieri. Mereu este așa, aici, la ei: ori îți pun făclieri sau chiar un proiector, ori — ca acum… În felul acesta — mărire…

…Vorbind despre mărire, ne aducem aminte de așa-numitele nume mari. Arhimede. Foarte bine? Siracusa, evrica, baia… În sens de cadă. Gol. Mai departe. Attila! Dogele Veneției. Adică, îmi cer iertare — Othello, dogele Veneției. Attila — conducătorul hunilor. Vine călare. Mut și mohorât, ca un mormânt… Da’ de ce să ne ducem după exemple așa departe? Petru! Mărire. Mare. Petru cel Mare. Întâiul. Petru al Doilea și Petru al Treilea nu au fost mari. Foarte posibil pentru că n-au fost cei dintâi. Cel mare și cel dintâi, întâiul, sunt foarte adesea luate ca sinonime. Deși-i-i… Ecaterina a Doua cea Mare. A doua, dar asta nu înseamnă mai puțin mare. Este important să remarcăm această excepție. Vom avea deseori de-a face cu astfel de excepții, care, să zicem așa, nu fac decât să confirme regula…

Își încleștă cu tărie mâinile la spate, își sprijini bărbia în piept și, mușcându-și buza inferioară, făcu vreo câțiva pași înapoi și înainte, ocolindu-și cu eleganță taburetul. Pe urmă dădu taburetul la o parte cu piciorul, se propti cu degetele încordate în masă și, ridicând sprâncenele, privi pe deasupra ascultătorilor.

Masa era complet goală, îmbrăcată cu zinc cenușiu, și se așternea în fața lui ca o șosea. Capătul îndepărtat nu i se vedea, în ceața gălbuie clipeau acolo luminițele, unduite de curent, ale unor lumânări, și Andrei, cu o ciudă trecătoare, își zise că, pe toți dracii, el ar fi trebuit totuși să aibă posibilitatea să vadă cine este acolo — în celălalt capăt al mesei. Era mult mai important să-l vadă, pe acela, decât pe ăștia… Dar asta nu-i grija mea.

Distrat și îngăduitor, el cercetă cu privirea șirurile ăstora. Ei ședeau drepți de ambele părți ale mesei, întorcând spre el chipurile atente — de piatră, de fontă, de aramă, de aur, de bronz, de ghips, de matostat… și alte chipuri de care mai au ei. Bunăoară — de argint. Ori, să spunem, de jad… Ochii lor orbi erau dezagreabili, și, în general, ce putea fi plăcut în aceste matahale ai căror genunchi se aflau cu un metru, ba chiar și cu doi, mai sus de suprafața mesei? Era bine totuși că tăceau și nu se mișcau. Orice mișcare acum ar fi fost de neîndurat. Andrei asculta cu plăcere, chiar cu oarecare voluptate cum se scurgeau ultimele picături ale pauzei plănuite.

— Care este însă regula? În ce constă ea? În ce constă esența ei substanțializată, imanentă doar ei însăși și nici unui alt predicat?… Și eu, aici, mă tem că va trebui să spun lucruri nu prea obișnuite și câtuși de puțin plăcute auzului dumneavoastră… Mărirea! Ah, cât de multe s-au spus despre mărire, câte s-au pictat, s-au dansat, s-au cântat! Ce ar fi fost neamul omenesc fără categoria măririi? O bandă de maimuțe despuiate, în comparație cu care chiar soldatul Hneupek ni s-ar părea culmea înaltei civilizații. Nu-i așa?… Căci fiecare Hneupek în parte nu posedă măsura lucrurilor. Pe el, natura l-a învățat numai să digere și să se înmulțească. Oricare altă faptă a pomenitului Hneupek nu poate fi apreciată de el singur nici ca bună, nici ca rea, nici folositoare, nici zadarnică sau dăunătoare — și, tocmai ca o consecință a unei asemenea stări de lucruri, fiecare Hneupek în parte, în alte condiții egale, mai devreme ori mai târziu, dar inevitabil, va ajunge la Curtea Marțială, și ea va hotărî cum să se procedeze cu el… În felul acesta, absența unei instanțe interioare este suplinită în mod logic, și eu aș zice fatal, de prezența unei instanțe exterioare, de pildă Curtea Marțială… Însă, domnilor, o societate alcătuită din inși de teapa lui Hneupek și, fără nici o îndoială, din Mâmre, pur și simplu nu este capabilă să acorde o atenție atât de mare instanței interioare — nu are importanță dacă aceasta este curte marțială sau curte cu jurați, instanța secretă a Inchiziției sau cea a lui Lineh, judecata Zeiței Themis sau consiliul de așa-zisă onoare. Nu mai vorbesc de tribunalele tovărășești și alte tribunale… S-ar cuveni să se găsească o asemenea formă de organizare a haosului constând în organele sexuale și digestive atât ale celor ca Hneupek, cât și ale celor ca Mâmra, o asemenea formă a acestei babilonii universale, pentru ca măcar o parte a funcțiilor instanțelor exterioare pomenite să fie transferate instanței interioare. Iată, iată când ar fi necesară și ar prinde bine categoria măririi! Este vorba, domnilor, că în mulțimea uriașă și absolut amorfă a Hneupecilor, în uriașa mulțime și mai amorfa a Mâmrelor, din când în când apar personalități pentru care sensul vieții nu se reduce câtuși de puțin cu precădere la funcțiile digestive și sexuale. Dacă vreți — o a treia necesitate! Pentru el, înțelegeți, e puțin lucru să digere ceva, acolo, și să se folosească de farmecele cuiva. El vrea, înțelegeți, să creeze ceva ce înainte, până la el, n-a mai existat. De pildă, o structură instanțională sau ierarhică. Vreun țap sălbatic pe perete. Cu testicule. Ori să compună mitul Afroditei… La ce naiba îi trebuia așa ceva — nici el nu-și dă seama. Într-adevăr — ce-i trebuie lui Hneupek Afrodita cea născută din spuma mării sau țapul sălbatic. Cu testicule. Firește, există ipoteze, și destul de multe! Țapul, orice ați spune, înseamnă foarte multă carne. Despre Afrodita, nici nu mai vorbesc… De altminteri, dacă e să vorbim cinstit și deschis, originea celei de-a treia necesități rămâne deocamdată o enigmă pentru știința noastră materialistă. În momentul de față însă, aceasta nici nu trebuie să ne intereseze. În momentul de față ce ne interesează, prietenii mei? Că în mulțimea comună, cenușie, apare o personalitate care nu se mulțumește, ticăloasa, cu terci de ovăz ori cu Mâmra cea murdară, cu picioarele numai crăpături, deci, nu se mulțumește cu realismul larg accesibil ci se apucă să idealizeze, începe să abstractizeze, holera — în gând preface terciul de ovăz în țap suculent cu sos de usturoi, iar pe Mâmra într-o făptură splendidă cu coapse frumoase și bine spălată — căci ea se naște din ocean. Din apă… Maică, măculița mea! Păi un astfel de om nu are preț! Un astfel de om trebviie așezat pe un loc înalt și să duci la el batalioane de Hneupeci și Mâmre, ca să învețe, paraziții, să priceapă care este locul lor. Iată, nespălaților, voi sunteți în stare să faceți ce face el? Uite, tu, tu, roșcatule, păduchiosule, te pricepi să desenezi un codet, să-l desenezi astfel încât să-ți vină numaidecât să-l mănânci? Sau măcar să compui o anecdotă? Nu te pricepi? Atunci de ce, căcatule, te înghesui să te compari cu el? La arat, du-te la arat! La prins pește, la prins raci!…