Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Lăsând automatul, Andrei traversă intersecția. Izea se și ridicase în picioare, și, apropiindu-se, Andrei își dădu seama de ce: cadavrul în serj albastru emana o duhoare dulceagă și grețoasă.

— Doamne-Dumnezeule…, rosti Izea, întorcând spre Andrei fața-i ca de mort, îmbrobonată de sudoare. Ei l-au ucis, nemernicii… Toți laolaltă nu făceau cât el… Andrei privi fugitiv sub picioare la momâia oribilă, umflată, cu o plagă neagră în loc de ceafă. Soarele sclipea slab în tuburile de aramă împrăștiate pe jos. Andrei îl ocoli pe Izea și, fără să se mai ferească, fără să se mai aplece, păși de-a curmezișul străzii spre următoarea momâie umflată, lângă care se și lăsase pe vine Mutul.

Aceasta zăcea pe spate și, cu toate că fața îi era monstruos de umflată și neagră, Andrei îl recunoscu pe unul dintre geologi, Ted Kaminsky, adjunctul lui Kehada. Era teribil faptul că el se afla în chiloți și, nu se știe de ce, într-o scurtă vătuită de care purtau șoferii. Probabil că fusese împușcat din spate, și rafala îl străpunsese dintr-o parte în alta — la piept pufoaica era numai găuri, și din găuri ieșeau smocuri de vată cenușie. La vreo cinci pași se afla automatul fără încărcător.

Mutul îi atinse lui Andrei umărul și arăta înainte. Acolo, așezat lângă zid pe partea dreaptă a străzii, se chircise încă un cadavru. Era Permiak. Fusese, pesemne, ucis în mijlocul străzii, acolo se mai vedea încă, pe caldarâm, o pată neagră uscată, dar el, chinuindu-se, se târâ spre zid, lăsând în urma lui o dâră neagră, groasă, și acolo, lângă zid, chinuindu-se, a murit, întorcând capul și strângându-și din toate puterile cu mâinile pântecele găurit de gloanțe.

Aici se uciseseră unul pe celălalt într-un ceas de furie înverșunată, ca niște animale de pradă turbate, ca niște tarantule furioase, ca niște șobolani înnebuniți de foame. Ca niște oameni…

De-a curmezișul străduței nepavate din vecinătatea taberei, peste murdăriile uscate zăcea Tevosian. Alergase după tractorul care cotise în această străduță și se îndreptase spre prăpastie, răscolind pământul uscat cu șenilele grăbite. Tevosian a alergat după el chiar din tabără, trăgând din mers, iar cei din tractor au tras în el și aici, la intersecție, unde în noaptea aceea se afla statuia cu mutră de broscoi, l-au nimerit, și el a rămas întins, rânjindu-și dinții îngălbeniți, în tunica lui de soldat, murdărită de praf, necurățenii și sânge. Înainte de a muri însă, ori poate și după moarte, a nimerit și el: la jumătate de cale spre prăpastie, înfigându-și degetele încovoiate în pământul tocat de șenile, ca o movila umflată, zăcea grămadă sergentul Vogel, și mai departe tractorul plecase fără el — până la prăpastie și în jos, în prăpastie.

În tabără continua să ardă domol remorca. Pe butoaiele deformate de împușcături, reflexe albastre din pricina dogorii, mai alergau limbile fumegânde ale flăcării portocalii și spre cerul pâclos se înălțau domol rotocoale de fum gros. Din grămada neagră care se cocea în remorcă ieșeau niște picioare arse și se simțea mirosul acela plăcut, dar care acum îți făcea greață.

Din fereastra camerei cartografilor atârna trupul gol al lui Roulier — brațele păroase aproape atingeau trotuarul, iar pe trotuar se afla automatul. În jurul ferestrei, tot zidul era lovit și desfigurat de gloanțe, iar în partea opusă zăceau unul peste altul, cosiți de aceeași rafală, Vasilenko și Palotti. Lângă ei nu erau arme, iar pe fața uscată a lui Vasilenko se păstrase o expresie de uimire nemărginită și de spaimă.

Pe cel de al doilea geolog, pe cel de al doilea cartograf și pe adjunctul cu partea tehnică, Ellisower, i-au împușcat, punându-i lângă același zid. Astfel, ei zăceau alături sub aceeași ușă găurită de gloanțe — Ellisower în izmene, ceilalți despuiați.

Chiar în centrul acestei hecatombe pestilențiale, în mijlocul străzii, pe o masă lungă cu picioare de aluminiu, acoperit cu stindardul britanic, zăcea liniștit, cu mâinile încrucișate pe piept, colonelul Saint-James, în uniformă de gală, cu toate decorațiile, la fel de uscat, imperturbabil și chiar surâzând ironic. Alături, prăvălit lângă piciorul mesei, cu capul cărunt proptit de caldarâm, zăcea Dugan — și el în uniforma de gală —, strângând în mână bastonul rupt al colonelului.

Asta era tot. Șase soldați, inclusiv Hneupek, inginerul Kehada, Mâmra, fata de pripas, și cel de al doilea tractor cu cea de a doua remorcă dispăruseră. Rămăseseră cadavrele, rămăsese aparatura geologică aruncată grămadă, rămăseseră câteva automate, așezate în piramidă. Și putoarea, și funinginea îmbibată de grăsime. Și duhoarea înăbușitoare de came friptă venind dinspre remorca încă arzând.

Andrei năvăli în camera lui, căzu în fotoliu și, gemând, își lăsă capul în palme. Totul se sfârșise. Pentru totdeauna. Și nu puteai să scapi de durere, și nu puteai să scapi de rușine, și nu puteai să scapi de moarte.

…Eu i-am adus aici. Eu. Eu i-am părăsit și i-am lăsat singuri, eu, lașul, nemernicul. Am vrut să mă odihnesc. A vrut să se odihnească de mutrele lor împuțitul, blegul, maniacul… Colonele, ah, colonele! Nu trebuia să mori, nu trebuia!… Dacă nu aș fi plecat, el nu ar fi murit. Dacă el n-ar fi murit, nimeni aici n-ar fi îndrăznit să crâcnească. Fiarele, fiarele… hienele! Trebuia să-i fi împușcat, să-i fi împușcat, să-i fi împușcat!…

Din nou gemu prelung, frecându-și obrazul ud de mânecă. S-a răcorit prin biblioteci… a ținut discursuri statuilor… hăbăucul, palavragiul, a pângărit totul, a pierdut totul… Și acum să piei, ticălosule! N-o să te plângă nimeni. Cine dracu’ mai are acum nevoie de tine?… Dar e îngrozitor, îngrozitor… S-au alergat unii pe alții, au tras — au tras în cei căzuți, au tras în morți, i-au pus la zid cu înjurături, cu palme… Până unde ați ajuns, băieți… În ce hal v-am adus… Și de ce? De ce?

Izbea în masă cu pumnii strânși, se îndreptă, își șterse fața cu palma. Se auzea cum afară țipă îngrozitor Izea, iar Mutul, ca să-l liniștească, gângurește ca un porumbel. Nu vreau să mai trăiesc, își zicea Andrei. Nu vreau. Ducă-se dracului toate astea… Se ridică de la masă — afară, lângă Izea, lângă oameni — și deodată zări în fața lui jurnalul expediției deschis. Îl împinse cu dezgust, dar observă că ultima pagină nu este scrisă de mâna lui. Se așeză din nou și începu să citească. Kehada scria:

„Ziua a 31-a. Ieri, în dimineața celei de a 30-a zi a expediției, consilierul Voronin cu arhivarul Katzman și emigrantul Pak au plecat în recunoaștere cu intenția de a se întoarce în tabără la ceasul stingerii, dar nu s-au întors. Astăzi, orele 14 și 30 de minute a răposat subit de inimă colonelul Saint-James, locțiitorul temporar al comandantului expediției. Întrucât consilierul Voronin tot nu s-a întors din recunoaștere, preiau comanda expediției. Semnătura: D. Kehada, comandant adjunct cu probleme de știință. A 31-a zi a expediției, orele 15 și 45 min.”

Mai departe urma bălmăjeala obișnuită despre consumul de alimente și apă, temperatura, vântul, precum și ordinul privind numirea sergentului Vogel șef cu partea militară, mustrarea adjunctului cu partea tehnică Ellisower pentru tărăgănare și ordinul — tot al lui — de a grăbi reparația celui de al doilea tractor. Mai departe Kehada scria:

„Mâine am intenția sa organizez funeraliile solemne ale colonelului Saint-James, prematur răposat și, îndată după ceremonie, să trimit un detașament bine înarmat în căutarea grupei de recunoaștere a consilierului Voronin. În caz că grupa dispărută nu va fi descoperită, intenționez să dau ordin de întoarcere deoarece socotesc că a merge mai departe este și mai absurd decât înainte!”