Arkadi Strugațki - Orașul damnat

„Ziua a 32-a. Grupa de recunoaștere nu s-a întors. Pentru scandalul nerușinat comis noaptea trecută, pe cartograful Roulier și pe soldații Hneupek și Tevosian îi avertizez pentru ultima oară și le tai rația de apă pe o zi…”

Mai departe, pe hârtie urma un zigzag și stropi de cerneală, și cu asta însemnarea lua sfârșit. Probabil afară începuse tragerea, Kehada ieșise și nu se mai întorsese.

Andrei reciti însemnările de două ori. Da, Kehada, tu ai vrut asta. Ai căpătat ceea ce ai dorit. Iar eu am păcătuit față de Pak, fie-i țărâna ușoară… Mușcându-și buza, Andrei își miji ochii — în fața lui apăru din nou momâia umflată, în scurtă albastră decolorată și, deodată, îi fulgeră prin minte: ziua a treizeci și doua. Cum — a treizeci și doua? A treizecea! Ieri, eu am scris pentru douăzeci și opt… El întoarse repede pagina. Da. Douăzeci și opt. Și cadavrele astea umflate — zac de câteva zile… Doamne, dar ce-i asta?… Una, două… Ce dată este astăzi? Căci doar azi-dimineață am plecat!

Și el își aminti de piața dogoritoare, presărată cu postamente goale, și întunericul de gheață al panteonului, și statuile oarbe la masa nesfârșit de lungă… Toate astea au fost demult. Foarte demult. Da-a. Care va să zică, m-a învârtit, m-a răsucit, forța aceea ticăloasă, m-a tras pe sfoară, m-a turmentat… Puteam să mă întorc în aceeași zi, l-aș fi găsit viu pe colonel, n-aș fi admis…

Ușa se deschise, și în cameră intră Izea foarte schimbat — parcă mai uscat, cu fața osoasă alungită, posomorât, îndârjit, ca și când nu el țipase adineauri sub fereastră ca o femeie. Azvârli în colț sacul pe jumătate gol, se așeză în fotoliu vizavi de Andrei și zise:

— Cadavrele zac de cel puțin trei zile. Ce se întâmplă, tu înțelegi? Andrei îi împinse tăcut jurnalul. Izea îl apucă lacom, înghițind rapid însemnările și înălță spre Andrei ochii roșii.

Andrei spuse, zâmbind strâmb:

— Experimentul este Experiment.

— Canalie odioasă și parșivă… rosti Izea cu ură și dezgust. Bestiile!…

— Cred că am fost legați acolo, în piață, spuse Andrei. În piața cu postamentele…

Izea aprobă din cap, se lăsă pe spate în fotoliu, cu bărbia ridicată și cu ochii închiși.

— Ce-o să facem, consiliere? întrebă el.

Andrei nu răspunse.

— Numai să nu-ți treacă prin cap să te împuști! zise Izea. Te cunosc eu pe tine… Comsomolistul… vulturul.

Andrei zâmbi din nou strâmb și se trase de guler.

— Ascultă, rosti el. Hai să plecăm de aici…

Izea deschise ochii și îl pironi cu privirea.

— Duhoarea de la fereastră… rosti Andrei cu greutate. Nu mai pot.

— Hai la mine, spuse Izea.

În coridor, Mutu se ridică în întâmpinarea lor. Andrei îl apucă de brațul musculos și îl trase după sine. Intrară cu toții în camera lui Izea. Aici ferestrele dădeau în altă stradă. Dincolo de ferestre, deasupra acoperișurilor scunde, se înălța spre tării Zidul Galben. Aici nu putea deloc și era, nu se știe de ce, chiar mai răcoare, doar că nu aveai unde să te așezi — toată dușumeaua era plină de hârtii Și de cărți.

— Așază-te pe dușumea, pe dușumea, rosti Izea, iar el se lăsă pe patul lui murdar nearanjat. Hai să chibzuim, spuse el. Eu n-am de gând să dau ortul popii. Mai am o grămadă de treburi pe aici.

— Ce să chibzuim? spuse Andrei mohorât. Oricum… Apă n-avem, au luat-o cu ei, iar alimentele au ars toate. Drum de întoarcere nu există — n-o să putem răzbate prin pustiu… Chiar dacă o sa-i ajungem din urmă pe ticăloșii ăia… Dar nu — cum o să-i ajun gem, au trecut câteva zile… dacă am găsi apă… rosti el după o pauză. E departe până la castelul acela de apă al tău?

— Vreo douăzeci de kilometri, zise Izea. Sau treizeci.

— Dacă am merge noaptea, pe răcoare…

— Nu puteam merge noaptea, spuse Izea. Este întuneric. Și apoi lupii.

— Aici nu sunt lupi, replică.

— De unde știi?

— Ei, atunci hai să ne împușcăm, ce mama dracului? zise Andrei. El însă știa că n-o să se împuște. Voia să trăiască. Niciodată înainte nu știa că poți să dorești atât de mult să trăiești.

— Bine, bine, spuse Izea. Dar vorbind serios?

— Vorbind serios, eu vreau să trăiesc. Și o să supraviețuiesc. Acum nu-mi pasă de nimic. Acum suntem amândoi împreună, pricepi? Noi trebuie să supraviețuim, și gata. Și ducă-se cu toții la mama dracului. Vom găsi apă și vom trăi acolo, lângă ea.

— Just, zise Izea. Se așeză pe pat, își vârî mâna sub cămașă și începu să se închine. Ziua o să bem apă, iar noaptea eu o să te încalec pe tine. Andrei se uită la el fără să priceapă.

— Poți să mai propui și altceva? întrebă el.

— Deocamdată nu. Totu-i corect — mai întâi trebuie să găsim apă. Fără apă putem să ne luăm adio de la viață. Ce-o fi mai departe — o să vedem. Uite ce cred eu acum. După toate semnele, se vede că au șters-o în mare grabă, îndată după masacru. Li s-a făcut frică. S-au năpustit în remorcă, luându-și tălpășița cu toată viteza! Trebuie să cotrobăim prin casă, cu siguranță că vom găsi și apă și de-ale gurii…

Vru să mai spună ceva, dar se opri cu gura căscată. Ochii îi ieșiseră din orbite.

— Privește, privește, șopti el speriat. Andrei se întoarse iute spre fereastră.

La început nu observă nimic deosebit, auzea doar ceva ca un huruit îndepărtat, ca o avalanșă, parcă undeva se rostogoleau niște pietre. Pe urmă, ochii lui surprinseră o mișcare pe panta galbenă, verticală, de deasupra acoperișurilor.

De sus, din pâcla albăstrui-alburie, încotro dispărea lumea, se rostogolea repede, cu vârful în jos, un nor triunghiular ciudat. Se deplasa de la o înălțime neînchipuită și era încă foarte departe de baza zidului, dar se putea deja distinge că în vârf se învârte turbată, ciocnindu-se de proeminențe nevăzute și sărind, un corp greu, cu niște trăsături cumplit de cunoscute. La fiecare lovitură, din acest corp zburau bucăți și continuau să cadă alături, ca un evantai zbura amestecătura de piatră, și se umflau rotocoalele de praf alburiu, încorporându-se în nor, formându-l, risipindu-se în unghi, precum talazurile când se izbesc de pupa unui cuter rapid, iar vuietul ce huruia departe deveni și mai intens și se destrămă în lovituri separate, trosnetul divizat al sfărâmăturilor lovindu-se de un monolit, fâșâitul amenințător al unei alunecări de teren…

— Tractorul! rosti Izea cu glasul întretăiat.

Andrei îl înțelese în ultima secundă. Când mașina schilodită, ciopârțită, țâșni năvalnic după acoperișuri, dușumeaua se zgudui sub picioare din pricina loviturii strașnice, praful de cărămidă se înălță ca o coloană, zburară în văzduh sfărâmături, cioburi, bucăți de tablă — într-o clipă, toate acestea dispărură sub torentul avalanșei galbene.

Multă vreme nu scoaseră o vorbă, ascultând cum acolo încă bubuie, trosnește, pârâie, se rostogolește, și dușumeaua tresaltă sub picioare, iar deasupra acoperișurilor nu se mai vedea nimic dincolo de norul galben neclintit.

— Grozav! spuse Izea. Cum or fi ajuns acolo?

— Cine? întrebă Andrei stupid.

— Păi ăsta-i tractorul nostru, nerodule!

— Care tractorul nostru? Care a șters-o?

Izea tăcu, suflându-și din toate puterile nasul cu degetele murdare.

— Nu știu, spuse el. Nu înțeleg nimic. Tu înțelegi? întrebă el deodată, întorcându-se spre Mut.

Acela dădu din cap indiferent. Înciudat, Izea se lovi peste genunchi, însă numaidecât Mutul făcu un gest bizar: întinse în față degetul arătător, îl lăsă brusc spre podea, apoi îl ridică deasupra capului, descriind în aer un cerc alungit.