Arkadi Strugațki - Orașul damnat

— Interesant, ce prag o mai fi și ăsta? rosti Andrei, zâmbind. El se întoarse cu fața spre Mentor. Idei am avut — tot felul de zbuciumări cu privire la binele general și alte aiureli pentru țânci… Carieră am făcut, ajunge, mulțumesc, am stat destul printre șefi… Deci — ce s-ar mai putea întâmpla cu mine?

— Înțelegere! spuse Mentorul, ridicând ușor vocea.

— Cum adică — înțelegere? Ce să înțeleg?

— Înțelegere, repetă Mentorul. Iată ce ți-a lipsit până acum — înțelegerea!

— Această înțelegere a dumneavoastră mi-a ajuns iată până unde! — Andrei se lovi ușor cu muchia palmei peste mărul lui Adam. — Acum eu înțeleg tot ce este pe lume. Treizeci de ani am mers spre această înțelegere și acum, iată, am ajuns la ea. Nimeni nu are nevoie de mine, și nimeni nu are nevoie de nimeni. Exist, nu exist, mă lupt, stau tolănit pe canapea — nici o deosebire. Nimic nu se poate schimba, nimic nu se poate îndrepta. Poți doar să te aranjezi — mai bine sau mai rău. Totul merge de la sine, și aici eu nu am nici un amestec. Iată înțelegerea dumneavoastră, altceva eu nu mai am de înțeles… Spuneți-mi mai bine ce trebuie să fac cu această înțelegere? S-o pun la sare pentru iarnă ori s-o mănânc acum?…

Mentorul dădu din cap.

— Întocmai, spuse el. Acesta este pragul cel din urmă: ce să faci cu înțelegerea? Cum să trăiești cu ea? Căci de trăit, oricum, trebuie să trăiești!

— Trebuie să trăiești când înțelegerea nu există! spuse Andrei cu ușoară furie. Iar cu înțelegere trebuie să mori! Și dacă nu aș fi atât de laș… dacă nu ar țipa așa în mine afurisita de protoplasmă, aș ști ce trebuie să fac. Aș alege o frânghie — mai rezistentă… — Și tăcu.

Mentorul luă bidonașul, umplu cu grijă un pahar, apoi altul și înșurubă gânditor căpăcelul.

— Păi, să începem cu faptul că dumneata nu ești laș, spuse el. Și n-o să folosești frânghia nu pentru că ți-ar fi teamă… Undeva, în subconștientul dumitale, și undeva nu prea adânc, te asigur, se află speranța, ba mai mult, certitudinea, că se poate trăi și cu înțelegerea. Și trăi bine. Interesant. — El împinse cu unghia spre Andrei unul dintre păhărele. — Ia amintește-ți cum te punea tata să citești Războiul lumilor, cum nu voiai, cum te înfuriai, cum vârai cartea afurisită sub canapea, ca să te întorci la ilustratul Baron Münchausen… Wells te plictisea, îți făcea greață, nu pricepeai la ce dracu’ îți trebuia, voiai să scapi de el… Pe urmă însă ai citit această carte de douăsprezece ori, ai învățat-o pe dinafară, ai desenat ilustrații pentru ea și ai încercat să scrii continuarea…

— Și ce-i cu asta? spuse Andrei posomorât.

— Și asta s-a întâmplat cu dumneata nu doar o dată! zise Mentorul. Și se va întâmpla de mai multe ori. Dumitale de-abia ți-au băgat în cap înțelegerea, și ți s-a făcut greață de ea, nu știi la ce dracu’ îți poate folosi, vrei să te lipsești de ea. Își luă păhărelul. — Pentru continuare! spuse el.

Și Andrei păși spre masă, luă păhărelul său și îl duse spre buze, simțind cu obișnuita ușurare cum se risipesc din nou toate îndoielile triste și ceva deja licărește în bezna ce înainte părea de nepătruns, și acum trebuie să bea, și să izbească voios păhărelul gol de masă, și să spună ceva energic, viguros, și să se apuce de treabă, dar în acel moment un al treilea, care până acum tăcuse întotdeauna, a tăcut toți cei treizeci de ani — fie că a dormit, fie că a zăcut beat, fie că nu i-a păsat — chicoti deodată și rosti un singur cuvânt fără înțeles: „Ti-li-li, ti-li-li”…

Andrei azvârli coniacul pe dușumea, trânti păhărelul pe tavă și zise, vârându-și mâinile în buzunare:

— Și eu am mai înțeles ceva, Mentore… Beți, beți sănătos, eu n-am poftă… — El nu mai putea să privească această față rumenă. Se întoarse cu spatele și din nou se apropie de fereastră. — Prea sunteți mereu de acord, domnule Mentor. Necuviincios de multe ori sunteți de acord cu mine, domnule Voronin-al-doilea, conștiința mea galbenă, de cauciuc, prezervativ folosit… Numai ție, Voronin, de acord, totul ție, scumpule, de acord. Important este ca noi toți să fim sănătoși, iar ceilalți să crape cu toții. Nu ajunge mâncarea? Să-l împușc pe Katzman, nu-i așa? Drăguță treabă!…

În spatele lui se auzi scârțâitul ușii. Se întoarse. Camera era goală. Și păhărelele erau goale, și bidonașul era gol, și pieptul parcă-i era gol, ca și cum de acolo i se smulsese ceva mare, obișnuit. Fie o tumoare. Fie inima… Și acum, obișnuit cu această senzație nouă, Andrei se apropie de patul colonelului, luă din cui centura cu pistolul, și-o petrecu peste mijloc, strângând-o puternic, și potrivi tocul pistolului la brâu.

— Ca amintire, rosti el tare către perna albă ca zăpada.

SOARELE ERA IA ZENIT. Din pricina prafului, discul lui arămiu atârna în centrul cerului alburiu și murdar, umbra rahitică se chircea și se zburlea chiar sub tălpi, când cenușie și spălată de apă, când parcă însuflețită brusc, căpătând claritatea conturului, umplându-se de negreală și devenind atunci deosebit de pocită. Nici pomeneală de vreun drum pe aici — era doar humă galben-cenușie, uscată, acoperită cu protuberanțe, crăpată, bătătorită, tare ca piatra și într-atât de goală, încât era absolut de neînțeles de unde aici această masă nesfârșită de praf.

Vântul, slavă Domnului, bătea din spate. Undeva, departe în urmă, el absorbea tone incalculabile de pulbere păcătoasă, încinsă, și, cu o îndărătnicie obtuză, o țâra de-a lungul ridicăturii pârlite de soare, strânse între prăpastie și Zidul Galben, când azvârlind-o până la cer ca pe o protuberanță învolburată, când răsucind-o strâns în gâturile de lebădă suple, aproape cochete, ale vârtejurilor, ori o rostogolea pur și simplu ca pe un val tumultos, iar apoi, mfuriindu-se cumplit, arunca faina înțepătoare în spate, în păr, șfichiuia, turbând, ceafa lac de sudoare, biciuia brațele, urechile, umplea buzunarele, se strecura pe după guler…

Aici nu era nimic, de mult nu mai era nimic. Poate că n-a fost niciodată. Soare, humă, vânt. Doar uneori trecea în goană, învârtindu-se și țopăind ca un saltimbanc, scheletul vreunei tufe smulse din rădăcină, Dumnezeu știe unde, în urmă. Și numai praf, praf, praf, praf…

Din când în când, lutul de sub picioare dispărea undeva și începea grohotiș compact. Când la dreapta, când la stânga, apăreau din norii de praf plutitor frânturi uriașe de stânci — cărunte, de parcă erau pudrate cu făină. Vântul și arșița dădeau cele mai bizare și neașteptate contururi, și era teribil că ele, nitam-nisam, ba apar, ba dispar din nou, ca și cum s-ar juca de-a v-ați ascunselea. Iar pietrișul de sub picioare devenea tot mai mare, și brusc roca lua sfârșit, și sub picioare răsuna iar lutul.

Pietrele se comportau foarte urât. Se răsuceau sub picioare, căutau cu insistență să se înfigă în talpa încălțărilor, să o străpungă, să ajungă la carnea vie. Lutul se comporta mai cuviincios, dar și el făcea tot ce putea. Se umfla brusc în movile pleșuve, alcătuia din senin niște costișe stupide, se despica în râpe adânci și abrupte, pe fundul cărora era cu neputință să respiri din pricina dogorii milenare… Juca și el un joc al lui, „de-a ascunsul” lui de lut, săvârșea metamorfoze pe măsura fanteziei sale modeste, de lut. Toate aici își jucau jocurile lor. Și toate la o singură poartă…