Arkadi Strugațki - Orașul damnat

Tăcerea devenise insuportabilă. Deodată, Izea începu să se bâțâie pe scaun și să mormăie:

— De fapt, despre ce este vorba? La urma urmelor, n-avem unde să ne grăbim. O să facem un popas… în clădirile astea pot fi arhive… E adevărat că aici nu e apă, însă după apă putem trimite un grup special înainte…

Îndată îl întrerupse Kehada.

— Prostii, spuse el tăios. Haideți să sfârșim cu pălăvrăgeala, domnilor. Haideți să punem punctul pe „i”. Expediția a eșuat. Apă nu am găsit. Petrol — de asemenea. Și nici nu puteam găsi cu o astfel de organizare a prospecțiunilor geologice… Alergăm ca nebunii, oamenii sunt istoviți, mijloacele de transport — epuizate. De disciplină nici nu se poate vorbi în detașament — hrănim fete de pripas, cărăm după noi niște colportori de zvonuri… Am pierdut de mult orice perspectivă, pe nimeni nu mai interesează nimic. Oamenii nu vor să meargă mai departe, ei nu înțeleg de ce trebuie să mergem, iar noi nu știm ce să le spunem. Datele cosmo-grafice nu s-au dovedit bune de nimic: neam pregătit de geruri polare, dar am ajuns în pustiu dogoritor. Efectivul expediției a fost ales prost, la nimereală. Asistența medicală este detestabilă. Și, iată, drept rezultat, căpătăm ceea ce trebuia să căpătăm: decăderea spiritului moral, destrămarea disciplinei, nesupunerea tăinuită și, mâine-poimâine, răzmeriță.

Kehada tăcu, scoase portțigaretul și își aprinse o țigară.

— De fapt, ce propuneți, domnule Kehada? rosti Andrei cu voce înăbușită. Fața respingătoare cu mustăți groase plutea dinaintea lui în păienjenișul unor linii nedefinite. Tare ar fi vrut să-l pocnească. Cu lampa. Drept între mustăți…

— După mine, asta-i trivial, rosti Kehada cu dispreț. Trebuie să facem cale întoarsă. Și neîntârziat. Cât mai suntem întregi.

Calm, căuta Andrei să-și impună. Trebuie să fiu calm. Cât mai puține cuvinte. Nu trebuie, în nici un caz, să intru în discuție. Să ascult liniștit și să tac. Ah, ce mi-ar plăcea să-l pocnesc!…

— Într-adevăr, prinse glas Ellisower. Până când să tot mergem? Oamenii mei mă întreabă: cum vine asta, domnule inginer? Ne-am învoit să mergem până ce soarele apune la orizont. Păi el, dimpotrivă, se tot înalță. Pe urmă ne-am învoit — până se ridică la zenit… Și din nou — nu se înalță, nu ajunge la zenit, ci sare când în sus, când în jos…

Numai să nu intru cu ei în discuție, își repeta Andrei. Lasă-i să trăncănească. Este chiar interesant ce-or să mai născocească, ce-or să mai spună… Colonelul nu mă va trăda. Armata decide totul. Armata!… Oare tot ei, netrebnicii, să-l fi instigat și pe Vogel?…

— Da, și dumneata? îl întrebă Izea pe Ellisower. Dumneata?

— Eu ce?

— Că ei te întreabă, este clar… Dar dumneata ce le răspunzi? Ellisower începu să ridice din umeri și să-și miște sprâncenele rare.

— Ciudat… mormăi el. Dar ce pot eu să le răspund, vă întreb? Iată ce aș vrea să aflu, ce trebuie să le răspund?! De unde să știu?…

— Adică nu le răspundeți nimic?

— Ce aș putea să le răspund? Ce? Le răspund că șefii știu mai bine…

— Halal răspuns! spuse Izea, holbându-și ochii peste măsură de tare. Păi cu astfel de răspunsuri poți să destrami o armată întreagă, darmite niște prăpădiți de șoferi. „Eu, băieți, sunt gata chiar acum s-o pornesc îndărăt, dar, uite, fiara de șef nu mă lasă…” Dar dumneata, dumneata înțelegi de ce mergem? Căci dumneata ești voluntar, pe dumneata nu te-a obligat nimeni!

— Ascultă, Katzman…, încercă să-l întrerupă Kehada. Hai să vorbim la obiect! Izea nici măcar nu se uită la el.

— Știai că o să fie greu, Ellisower? Știai. Știai că nu mergem după turtă dulce? Știai. Știai că Orașul are nevoie de această expediție? Știai — dumneata ești un om cult, inginer… Cunoșteai ordinul: mergeți până terminați apa și combustibilul? Îl cunoșteai foarte bine, Ellisower!

— Da’ eu nu te contrazic! vorbi, în sfârșit, Ellisower speriat. Eu vă explic aici că explicațiile mele… mie nu-mi este clar cum trebuie să le răspund, pentru că ei mă întreabă…

— N-o mai scălda, Ellisower! spuse Izea ferm. Totul este cât se poate de clar: ți-e frică să mergi mai departe, te ocupi cu sabotajul moral, ți-ai demoralizat propriii subalterni, iar acum ai venit aici să te plângi… Și, de altfel, dumneata nici măcar nu mergi pe jos, mergi cu tractorul…

Hai, Izea, hai, drăguțule, își zicea Andrei cu înduioșare. Arde-l pe acest parșiv, arde-l!… După ce a făcut în pantaloni, acum se cere afară…

— Și, de fapt, nu înțeleg de unde panica asta, continuă Izea la fel de ferm. Ne-a tras pe sfoară geologia? Ducă-se la naiba geologia, ne descurcăm și fără geologie. Fără cosmografie — cu atât mai mult… Oare nu vă este clar că obiectivul nostru principal este explorarea, culegerea de informații? Eu personal afirm că expediția chiar astăzi a făcut foarte mult, și poate să facă și mai mult. S-a defectat tractorul? De ce vă e teamă? Poate să fie reparat aici, două zile sau zece, nu știu — îi lăsăm aici pe cei mai obosiți și bolnavi, iar cu cel de-al doilea tractor pornim încetișor mai departe. Dacă găsim apă — ne oprim și-i așteptăm pe cei din urmă. Totul este foarte simplu, nimic deosebit…

— Da, bineînțeles, totul este foarte simplu, Katzman, spuse Kehada caustic. Dar un glonț în spate nu vrei, Katzman? Sau în frunte? Ești prea pasionat de arhivele dumitale,nu mai observi nimic în jur..Soldații nu vor merge mai departe.Știu asta, i-am auzit cum s-au înțeles între ei…

Deodată, Ellisower se ridică din spatele lui și, îngăimând niște scuze nedeslușite, țâșni pe ușă afară ținându-se de burtă. Șobolanul, zise Andrei, în gând, cu bucurie răutăcioasă. Canalie fricoasă. Lașul!…

Kehada parcă nu observă nimic.

— Dintre geologii mei, nu pot să mă bizui decât pe unul, continuă el. Pe soldați și pe șoferi nu poți să te bizui în general. Firește, puteți să împușcați unul sau doi pentru intimidare, poate asta va ajuta. Nu știu. Mă îndoiesc. Și nu sunt convins că aveți dreptul moral să procedați astfel. Ei nu vor să mai meargă pentru că se simt înșelați. Pentru că această expediție nu le-a adus nimic și acum nu mai speră că o să le aducă. Această legendă minunată, pe care a născocit-o cu atâta istețime domnul Katzman — legenda despre Palatul de Cristal —, nu mai are nici o influență. Știi Katzman, acum au întâietate alte legende…

— Ce mama dracului? spuse Izea, bâlbâindu-se de indignare. Eu n-am născocit nimic!…

Kehada îl ignoră aproape binevoitor.

— Bine, bine, asta nu mai are acum nici o importanță. Acum este clar că n-o să fie nici un palat, așa că nu mai avem ce vorbi aici… Știți prea bine, domnilor, că trei sferturi dintre voluntarii noștri au venit în această expediție după pradă și numai după pradă. Ce au căpătat în loc de pradă? Diaree cu sânge și o cretină păduchioasă pentru distracții nocturne… Dar nici despre asta n-ar fi vorba. Nu-i de ajuns că sunt dezamăgiți — acum sunt și speriați. Să mulțumim domnului Katzman. Să mulțumim domnului Pak, căruia i-am oferit cu atâta amabilitate masă și casă în expediție. Prin străduințele acestor domni, oamenii au aflat extrem de multe despre ce ne așteaptă dacă vom porni mai departe. Oamenii se tem de ziua a treisprezecea. Oamenii se tem de lupii vorbitori. Nu ne-au fost de ajuns lupii-rechini — ne-au făgăduit și vorbitori!… Oamenii se tem de creaturile cu cap de fier… Și adăugând tot ceea ce au văzut — toți acești muți cu limbile tăiate, lagărele de concentrare părăsite, cretinii sălbăticiți, care se roagă la izvoare, și cretinii bine înarmați, care trag de după colț pe nepusă masă… Adăugând ce au văzut astăzi în casele astea — oasele din apartamentele baricadate… Rezultă o combinație încântătoare și impresionantă. Și dacă ieri soldatul, mai mult decât orice pe lume, se temea de sergentul Vogel, astăzi nu-i mai pasă de el — încearcă spaime și mai teribile…