Rafail Noica - Cultura Duhului

Dacă omul material se sminteşte? Apăi sigur că se sminteşte! Acestea sunt taine dumnezeieşti Ori crezi, ori nu crezi… Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă „iad“, care se cheamă „pedeapsă;“ intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea în care cădem, pedeapsa asta… ce este cuvântul pedeapsă? Etimologic vine de la cuvântul grec pedevsis, care dă pe româneşte şi alte cuvinte. Rădăcina grecească ped- (rcoaS-) dă /x^atrie, pedagogie riai8eucnţ, „pedeapsa“, este o povăţuire de copil, o formare de copil, o educaţie de copil, foimezi copilul Pedeapsa nu este un „Na, să mănânci asta, c-ai fost rău!“ Pedeapsa este un lucru care ne revine; să zicem, dacă arunci praf în sus, praful o să-ţi cadă în cap. Ne revin anumite lucruri, şi trăind smintirile, amărăciunile astea

30

care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea să ne trezească, să vină omul ca fiul risipitor într-o zi şi să-şi zică:..Dar asta-i ce vroiam? Eu :care căutam fericirea — şi-am ajuns la amărăciune! Asta-i ce vroiam?»

V-amintesc de cuvântul pe care l-am spus mai sus, că cel ce-şi leapădă voia sa şi face voia lui Dumnezeii, adică ascultarea, se trezeşte că astaera ce vroia el; fiindcă Dumnezeu a ştiut mai bine ce «vroiam eu» şi unde-o să-l găsesc. Aşa şi omul care se desprinde de Dumnezeu şi cade în acest domeniu pe care-l numesc «pedeapsă», până la urmă iadul. Dar şi el, iadul, are menirea să povăţuiască pe ora, măcar că într-un fel negativ: «Dar asta-i ce voiam? Păi, dacă-i vorba de suferinţă, nu-i mai bine să iau suferinţa pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu că va fi urmarea cuvântului lui Dumnezeu'? Că, dacă tot e vorba de suferinţă, atunci ce am de pierdut să urmez lui Hristos, suferind? Acolo măcar este făgăduinţă de viaţă vecinică». Şi iarăşi, prin «pedeapsă», prin această educaţie de copii, dacă are trezvia aceasta sufletul şi lumina aceasta, ca fiul risipitor, să înţeleagă că prin aceasta poate să vină înapoi la Dumnezeu, şi-atuncea are şi un avantaj: că nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaşte a fi sminteală.

Şi aş zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceşte, ca şi şarpele, să avem experienţa binelui şi răului prin împărtăşirea cu răul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu că ne va da moartea? «Cunoaşteţi moartea, şi după aceea cunoaşteţi viaţa!» Dumnezeu nu se amestecă cu ce-i rău. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, în dragostea Lui pentru om întrebuinţează toate, până la sminteli, ca să mântuiască pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasă, că poate omul să nu mai ştie cum să se întoarcă de acolo. Vedem în Iuda, care nu a ştiut, nu a înţeles până în clipa cea din urmă careeste milaMântuitorului, ca să poată face şi el ce-a făcut şi Sfântul Petru — adică să se pocăiască.

Petru s-a lepădat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepădat de Hristos, de Iisus, învăţătorul lui pe Care pretindea că-L iubea, de învăţătorul pe Care-L văzuse schimbat la faţă în Muntele Thavor şi L-a văzut în lumina Luidumnezeiască. Nu mai era de-acum înainte un învăţător sau un profet; Petru a văzut că într-adevăr era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu însuşi. Şi de Acesta s-a lepădat Petru. Şi păcatul lui Petru era nesfârşitmai mare decât trădarea lui Iuda.

Ce ştia Iuda? «Am trădat sânge nevinovat». 1Şi-acum vedea că trădarea lui ducea sângele acela până Ia moarte.Dar Petru, deşi păcătuise şi el rău, a rămas în lumina lui Hristos, care lumină i-a dezvăluit că Dumnezeu estemilostiv, i-a dezvăluit ceea ce învăţăm şi noi în Biserică: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Şi s-a întors Petru şi a ieşit şi a plâns amar, dar a rămascu ceilalţi Apostoli, până când a venit Mântuitorul, şinu că l-a vădit pe Petru în faţa celorlalţi — toţi ştiau că s-a lepădat Petrude Iisus. Dar când, după înviere, Hristos a spus luiPetru: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?», şi Petrua mărturisit: «Te iubesc», şi-a ispăşit prima lepădare: «Nu-l cunosc pe acest om!» La al doilea «Simone, fiul lui Iona,Mă iubeşti?», când a spus «Te iubesc, Doamne!» a ispăşita doua lepădare. Când a spus a treia oară: «Simone, fiul luiIona, Mă iubeşti tu pe Mine?», s-a mâhnit până la inimă Petru şi a spus: «Doamne, Tu toate le cunoşti; nu se poatesă nu cunoşti, să nu ştii că Te iubesc». Şi a forţat Mântuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durerea treia ispăşire, că a treia oară cu blesteme şi cu

32

jurăminte s-a lepădat de Hristos: «Nu cunosc pe acest om!»

Calea lui Iuda putea să-l mântuiască pe Iuda. Şi dacă citim Scriptura cu înţelegere vom vedea că asta căuta şi Mântuitorul Dar, cum cântăm în Joia Mare, «Iuda nelegiuitul nu a voit să înţeleagă». 1Calea păcatului este o cale periculoasă. Calea întunericului poate să-l facă pe om să rămână în întuneric. Deci cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţă, şi viaţă vecinică. Dacă învăţăm calea ascultării, dacă învăţăm să cultivăm în inimile şi în vieţuirile noastre cuvântul lui Dumnezeu, îl vom găsi.

Ce ne-a făgăduit Hristos 9Pe de-o parte ne făgăduieşte Crucea, dar pe de altă parte pretinde Mântuitorul că jugul Lui este uşor, bun, şi că povara Lui este uşoară. Şi găsim într-adevăr că jugul Lui este bun şi povara Lui este uşoară, cum au dat mărturie martorii care până la moarte s-au îndulcit de cuvântul lui Hristos, că moartea le-a fost mai dulce decât vieţuirea smintită, într-adevăr, nemincinos a spus aceste cuvinte Mântuitorul, că jugul Lui într-adevăr a fost bun celor ce au gustat din el, şi povara Lui a fost uşoară. De ce să luăm asupra noastră jug neplăcut şi povară grea, cercetarea în păcat? Şi totuşi, dacă omul vrea, Dumnezeu îl lasă. Şi este foarte important să înţelegem, în această lăsare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui, până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dai Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute.

Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie. Şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la 'Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire — dacă vreţi — a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii luiDumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se Dumnezeu, care se dă, fară întoarcere asupra sa.Smerenia este calitatea iubirii lui împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii, 1morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo 9Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.