J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Oul de aur căzu prin tapiseria de la capătul scărilor, se deschise şi începu să se vaite puternic pe coridorul de mai jos. Harry îşi scoase bagheta şi se chinui să atingă Harta Ştrengarilor, ca să şteargă imaginile de pe ea, dar se afla mult prea departe ca să reuşească acest lucru.

Acoperindu-se cu pelerina, Harry se ridică din nou, cu urechile ciulite şi cu ochii strânşi de frică… Dar, aproape instantaneu…

— PEEVES!

Era strigătul inconfundabil al îngrijitorului Filch. Harry îi auzi paşii repezi apropiindu-se din ce în ce mai tare şi vocea spumegând de furie.

— Ce e cu hărmălaia asta? Vrei să trezeşti tot castelul, da? Las’ că te prind eu, Peeves, te prind eu, şi… Ce-i asta?

Paşii lui Filch se opriră. Se auzi un zgomot care anunţa ciocnirea a două metale şi vaietul se opri… Filch ridicase oul şi îl închisese. Harry rămase nemişcat, cu un picior încă blocat în treapta magică, ascultând cu atenţie. Din clipă-n clipă, Filch avea să dea la o parte tapiseria, aşteptându-se să-l vadă pe Peeves… Dar avea să descopere că nu era Peeves… Iar dacă urca scările, avea să vadă Harta Ştrengarilor… Şi, cu Pelerina Fermecată sau fără, harta avea să-l arate pe „Harry Potter” stând chiar acolo, pe locul unde se afla.

— Un ou, zise Filch încet, dar încântat, din capătul scărilor. Draga mea — bineînţeles că Doamna Norris era cu el — este un indiciu pentru a doua probă a Turnirului celor trei vrăjitori! Aparţine unui campion!

Harry simţi cum i se face rău, cu inima bătându-i foarte repede în piept…

— PEEVES! răcni Filch fericit. Te-ai apucat de furat! Dădu furtunos la o parte tapiseria şi Harry îi văzu faţa urâtă şi ochii palizi şi bulbucaţi, cercetând scara goală (din punctul de vedere al lui Filch, bineînţeles).

— Te ascunzi, da? zise el încet. Vin după tine, Peeves… Ai furat un indiciu de la turnir, Peeves… Dumbledore o să te dea afară pentru asta, strigoi nenorocit…

Filch începu să urce scările, cu pisica de culoarea prafului lângă el. Ochii Doamnei Norris erau ca nişte felinare şi semănau foarte bine cu ai stăpânului ei, iar în acel moment erau aţintiţi asupra lui Harry. Mai avusese ocazii să se întrebe dacă Pelerina Fermecată avea efect şi asupra pisicilor… De-a dreptul îngrozit, îl văzu pe Filch apropiindu-se din ce în ce mai mult, în halatul său de lână, şi încercă disperat să-şi elibereze piciorul înţepenit între scânduri, dar nu reuşi decât să se mai afunde câţiva centimetri… Din clipă în clipă, Filch avea să observe harta şi să ajungă astfel la el…

— Filch? Ce se întâmplă?

Filch se opri câţiva paşi mai jos de Harry şi se întoarse. La capătul scărilor era singurul om care putea să înrăutăţească situaţia în care se afla Harry: Plesneală! Purta o cămaşă lungă de noapte, de culoare gri, şi părea îngrozit.

— E Peeves, domnule profesor, şopti Filch cu răutate. A aruncat oul acesta pe scări.

Plesneală urcă repede scările şi se opri lângă Filch. Harry strânse din dinţi, convins că inima lui care bătea să îi spargă pieptul îl va da de gol din clipă în clipă…

— Peeves? zise Plesneală încet, uitându-se la oul din mâinile lui Filch. Dar Peeves nu are cum să fi intrat în biroul meu…

— Oul acesta a fost în biroul dumneavoastră, domnule profesor?

— Sigur că nu, se răsti Plesneală, dar am auzit zgomote şi urlete…

— Da, era oul…

— Şi am venit să văd ce se întâmplă…

— Peeves l-a aruncat, domnule profesor…

— Când am trecut pe lângă biroul meu, am văzut că erau aprinse torţele şi uşa unui dulap era întredeschisă! Cineva umblase în el!

— Dar Peeves nu ar fi putut să…

— Ştiu că nu, Filch! se răsti Plesneală. Îmi sigilez biroul cu o vrajă care nu poate să fie desfăcută decât de vrăjitori!

Plesneală se uită în sus, pe scări, exact prin Harry, şi apoi de-a lungul coridorului de jos.

— Vreau să vii să mă ajuţi să găsesc pe intrus, Filch.

— Eu… da, sigur, domnule profesor… dar eu…

Filch se uită cu părere de rău în susul scărilor, chiar prin Harry, regretând că trebuia să renunţe la fericirea de a-l prinde pe Peeves. „Du-te”, îl imploră Harry în gând, “du-te cu Plesneală… du-te odată…” De lângă piciorul lui Filch, Doamna Norris se uita la el… Harry avea impresia că îi simţea mirosul… Doamne, de ce umpluse cada cu atâta spumă parfumată?

— Ştiţi ce-o să se întâmple, domnule profesor, zise Filch, tânguindu-se, directorul va trebui să mă asculte de data asta… Peeves a furat de la un elev, ar putea fi şansa mea să fie dat afară din castel, o dată pentru totdeauna…

— Filch, nu dau doi bani pe strigoiul ăla nenorocit, de biroul meu îmi pasă mie…

BONG! BONG! BONG!

Plesneală se opri brusc şi ascultă. El şi Filch se uitară amândoi în jos, spre capătul scărilor. Harry îl văzu pe Ochi-Nebun Moody printre capetele celor doi. Moody purta vechea lui pelerină direct peste cămaşa de noapte, sprijinindu-se ca de obicei în baston.

— Daţi o petrecere în pijama? mormăi el de la capătul scărilor.

— Domnul profesor Plesneală şi cu mine am auzit zgomote, domnule profesor, zise Filch imediat. Peeves, vampirul, arunca tot felul de lucruri, ca de obicei… Dar profesorul Plesneală a mai descoperit că cineva intrase în biro…

— Taci! şuieră Plesneală către Filch.

Moody făcu un pas înspre scară. Harry văzu cum ochiul magic al lui Moody se opreşte asupra lui Plesneală şi apoi asupra lui, fără nici o îndoială…

Inima lui Harry începu să bată şi mai tare. Moody putea să vadă şi prin pelerine care te făceau invizibil… Până şi el îşi dădea seama cât de ciudat era momentul… Plesneală în cămaşa de noapte, Filch cu oul în braţe şi el, Harry, captiv între scândurile de la treaptă, stând chiar în spatele lor. Gura strâmbă a lui Moody se deschise de uimire. Pentru câteva clipe, el şi Harry se priviră ochi în ochi. Apoi Moody închise gura şi îşi aţinti iar ochiul albastru asupra lui Plesneală.

— Am auzit bine, Plesneală? întrebă el încet. Cineva ţi-a spart biroul?

— Nu este important, zise Plesneală rece.

— Dimpotrivă, mormăi Moody, este foarte important. Cine ar dori să-ţi spargă biroul?

— Vreun elev, probabil, zise Plesneală.

Harry văzu cum pe tâmpla slinoasă a lui Plesneală începe să pulseze o venă.

— Îmi lipsesc nişte ingrediente de poţiuni din dulapul meu personal cu rezerve… Elevi care încearcă amestecuri ilegale, fără discuţie…

— Crezi că au venit după ingrediente de poţiuni? zise Moody. Nu ascundeai altceva în biroul tău?

Harry văzu cum chipul pământiu al lui Plesneală se face roşu-cărămiziu, plin de răutate, iar vena de pe tâmplă îi pulsează şi mai tare.

— Ştii că nu ascund nimic, Moody, zise el, cu o voce coborâtă şi periculoasă, având în vedere că şi tu mi-ai examinat biroul cu mare atenţie.

Faţa lui Moody se strâmbă într-un zâmbet.

— De, privilegiu de Auror, Plesneală! Dumbledore mi-a spus să fiu cu ochii-n patru…

— Dumbledore are încredere în mine, zise Plesneală printre dinţi. Refuz să cred că ţi-a zis să-mi cauţi în birou!

— Sigur că profesorul Dumbledore are încredere în tine, mormăi Moody. Este un om încrezător de felul lui, nu-i aşa? Crede în a da fiecăruia o a doua şansă. Dar eu… Eu cred că există pete care nu se mai spală niciodată, Plesneală. Pete care nu se spală, orice-ai face, înţelegi ce vreau să spun?