J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Ambii ochi desperecheaţi ai lui Moody se măriră.

— Eşti un băiat isteţ, Potter, zise el şi ochiul său magic se fixă iar asupra Hărţii Ştrengarilor. Crouch ar putea să se gândească la aşa ceva, zise el încet. E posibil… În ultimul timp umblă tot felul de zvonuri… amplificate chiar de Rita Skeeter, desigur. Presupun că asta îi nelinişteşte pe mulţi.

Un zâmbet îi apăru pe chipul brăzdat.

— Of, dacă e ceva ce urăsc, continuă el să mormăie, mai mult către el însuşi decât către Harry, şi ochiul său magic se fixă pe colţul din stânga jos al hărţii, sunt Devoratorii Morţii care au fost eliberaţi…

Harry se uită la el. Oare Moody se referea la ce se gândea Harry?

— Acum vreau să te întreb şi eu ceva, Potter, zise Moody, schimbând tonul.

Lui Harry i se puse o piatră pe inimă: se aştepta la asta. Moody avea să-l întrebe de unde avea harta aceea, care era un obiect magic foarte dubios, şi cum ajunsese în mâinile lui. Harta îl încrimina nu numai pe el, ci şi pe propriul lui tată, pe Fred şi pe George Weasley, ca şi pe profesorul Lupin, fostul lor profesor de „Apărare contra Magiei Negre”. Moody flutură harta în faţa ochilor lui Harry şi îşi luă inima-n dinţi:

— Poţi să mi-o împrumuţi puţin?

— Ah! răsuflă Harry uşurat.

Deşi era foarte legat de harta aceea, era extrem de bucuros că Moody nu îl întrebase de unde o avea şi era clar că îi era dator lui Moody.

— Da, sigur, cum să nu v-o împrumut?

— Perfect, mormăi Moody. O s-o folosesc în scopuri nobile… Ar putea fi exact ce căutam… Acum, în pat, Potter, haide…

Urcară până la capătul scărilor împreună, Moody încă examinând harta de parcă era o comoară cum nu mai văzuse niciodată. Merseră în tăcere până la uşa biroului lui Moody, unde se opriră şi Moody se întoarse spre Harry.

— Te-ai gândit vreodată la o carieră de Auror, Potter?

— Nu, zise Harry, şocat.

— Ar trebui să te gândeşti, zise Moody, dând din cap şi uitându-se gânditor la Harry. Da, într-adevăr… Şi, aşa, de curiozitate… Presupun că nu ai scos oul la plimbare pur şi simplu, nu-i aşa?

— Păi… nu, zise Harry, zâmbind. Am încercat să descopăr indiciul.

Moody îi făcu cu ochiul, ochiul său magic agitându-se iar.

— Nimic nu se compară cu o plimbare nocturnă ca să-ţi vină idei bune, Potter… Ne vedem mâine dimineaţă…

Intră în biroul său, uitându-se iar pe Harta Ştrengarilor, şi închise uşa după el.

Harry se întoarse agale în Turnul Cercetaşilor, gândindu-se la Plesneală şi la Crouch, dar şi la ce putea să însemne totul… De ce pretindea Crouch că era bolnav, dacă putea să intre în Hogwarts oricând vroia? Ce credea că ascundea Plesneală în biroul lui?

Iar Moody credea că el, Harry, ar trebui să fie Auror! O idee interesantă… Dar când Harry se urcă în patul său zece minute mai târziu, oul şi pelerina fiind din nou în siguranţă în cufărul lui, îşi zise că trebuia să verifice cât de plini de cicatrice erau şi ceilalţi Aurori, înainte de a alege această carieră.

— Ai zis că ai descoperit de mult indiciul oului! strigă Hermione indignată.

— Vorbeşte mai încet! zise Harry supărat. Nu mai trebuie decât să mai adaug unele amănunte, e bine?

El, Ron şi Hermione stăteau chiar în fundul clasei, la ora de „Farmece”, numai ei singuri la o masă. Ar fi trebuit să exerseze opusul Vrăjii de Chemare, şi anume Vraja de Alungare. Din cauza posibilelor accidente nedorite, când obiectele începuseră să zboare prin cameră, profesorul Flitwick le dăduse elevilor câte un teanc de perne pe care să exerseze vraja, plecând de la teoria că acestea nu ar fi putut răni pe nimeni, în cazul în care ar fi scăpat de sub control. Era o teorie bună, însă nu funcţiona. Neville ţintea atât de prost, încât făcea ca lucruri mult mai grele să zboare prin cameră… Ca profesorul Flitwick, de exemplu…

— Uită de ou pentru câteva minute, da, Hermione? şuieră Harry, în timp ce profesorul Flitwick zbura resemnat pe lângă ei, aterizând pe un dulap mare. Tot încerc să vă povestesc despre Plesneală şi Moody…

Clasa era locul perfect pentru o conversaţie secretă, având în vedere că toţi se distrau mult prea bine, ca să mai fie atenţi la ei trei. Toată ora, Harry le povesti în şoaptă aventurile sale din noaptea trecută.

— Plesneală a zis că şi Moody i-a cercetat biroul? şopti Ron, iar ochii îi scânteiară de curiozitate, în timp ce alunga o pernă cu o mişcare a baghetei (perna zbură şi îi dădu jos pălăria lui Parvati). Voi credeţi că Moody e aici ca să fie cu ochii pe Plesneală şi pe Karkaroff?

— Păi, nu ştiu dacă Dumbledore i-a zis aşa ceva, dar e clar că asta face, zise Harry, vânturându-şi bagheta fără prea multă concentrare, astfel încât perna lui făcu un fel de triplu salt de pe birou. Moody a zis că Dumbledore îl lasă pe Plesneală să rămână aici doar pentru că îi dă o a doua şansă sau ceva de genul ăsta…

— Cum? zise Ron, cu ochii mărindu-i-se de uimire şi cu următoarea pernă nimerind în candelabru, ca să cadă apoi ca o piatră pe catedra profesorului Flitwick. Harry, poate că Moody crede că Plesneală ţi-a pus numele în Pocalul de Foc!

— Of, Ron, zise Hermione, clătinând din cap sceptică, am mai crezut şi altă dată că Plesneală vroia să-l omoare pe Harry şi până la urmă s-a dovedit că îi salva viaţa, de fapt, mai ţii minte?

Alungă o pernă care zbură în partea cealaltă a camerei şi ateriză în cutia unde ar fi trebuit să le trimită. Harry se uită la Hermione, gândindu-se la acea întâmplare… Era adevărat că Plesneală îi salvase viaţa o dată, dar ce era ciudat era că Plesneală îl ura, nu încăpea nici o îndoială, exact cum îl urâse pe tatăl lui Harry când fuseseră împreună la şcoală. Plesneală îi scădea puncte lui Harry cu cea mai mare plăcere şi nu pierdea nici o ocazie să îl pedepsească şi să îl ţină la ore suplimentare, sau chiar să sugereze exmatricularea lui.

— Nu-mi pasă ce zice Moody, continuă Hermione, profesorul Dumbledore nu e prost. A avut dreptate să aibă încredere în Hagrid şi în profesorul Lupin, deşi mulţi nu i-ar fi angajat, aşa că de ce nu ar avea dreptate şi în privinţa lui Plesneală, chiar dacă Plesneală e puţin cam…

— Malefic! zise Ron prompt. Haide, Hermione, atunci de ce i-ar umbla Aurorii prin birou?

— De ce s-a prefăcut domnul Crouch că e bolnav? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron. E chiar ciudat, nu? Nu poate veni la Balul de Crăciun, dar poate veni aici în puterea nopţii când i se năzare…

— Ţie nu-ţi place de Crouch din cauza spiriduşului ăluia, Winky, zise Ron, aruncând o pernă în geam cu bagheta.

— Iar tu vrei să crezi că Plesneală pune ceva la cale, zise Hermione, trimiţându-şi perna lin, direct în cutie.

— Eu vreau să ştiu ce a făcut Plesneală când şi-a irosit prima şansă, cum a ajuns să aibă nevoie de o a doua şansă, zise Harry sumbru şi perna sa, spre marea lui mirare, zbură direct în partea cealaltă a camerei şi ateriză lin peste cea trimisă mai înainte de Hermione.

Respectând dorinţa lui Sirius de a afla orice era ciudat la Hogwarts, Harry îi trimise o scrisoare cu o bufniţă brună, chiar în acea noapte, spunându-i cum intrase domnul Crouch în biroul lui Plesneală şi redându-i conversaţia dintre Moody şi Plesneală. Apoi îşi concentră atenţia asupra celei mai presante probleme pe care o avea în acel moment: cum să supravieţuiască sub apă timp de o oră, pe douăzeci şi patru februarie!